Pacepa, zis Şobolanul. Colegii săi securişti l-au poreclit Şobolanul. Pentru că avea obrajii plini de coşuri care miroseau urît, miroseau a şobolan. I se impută moartea unor disidenţi sîrbi în fostul hotel Dorobanţi, actualul Howard Johnson. I se impută lui personal, şi nu Securităţii în general. Şi cei care-l ridică în slăvi (Liiceanu e ultimul), şi cei care-l atacă (mai ales ofiţerii fostei Securităţi) vorbesc inevitabil despre trădare. Pacepa regretă cei 27 de ani în solda Securităţii. Lucia Hossu-Longin regretă cam douăzeci de ani dedicaţi propagandei comuniste.
Ce regretă Liiceanu vom afla în următorii ani. Triada Pacepa – Liiceanu – Hossu-Longin : sacul şi-a găsit peticul. Cine e sacul şi cine e peticul nici nu mai contează. Lucia Hossu-Longin îşi permite să-l atace pe regretatul Mihai Pelin – cercetarea lui despre trădătorul Pacepa e la îndemîna oricărui om de bună-credinţă. Cît a trăit Mihai Pelin, Lucia Hossu-Longin, ca orice laş, nu a îndrăznit să-l atace. S-a mulţumit să banalizeze memoria foştilor deţinuţi politici (printre alţii, Corneliu Coposu şi Elisabeta Rizea) cu vocea ei monotonă, de maşină de tocat carne, de lucrător de nădejde în televiziunea comunistă.
După ultimele informaţii de la Washington, Pacepa ar trăi şi ar fi doar un instrument în mîna mişcării neoconservatoare din SUA, cea aflată în spatele fostului preşedinte George W. Bush şi a fostului vicepreşedinte Dick Cheney. Comunitatea de informaţii din America nu-i mai acordă fostului securist din România nici o atenţie: e o murătură de mult expirată, şi deci urît mirositoare. Un şobolan. Într-o carte de memorii din 2008 a colonelului în retragere Stelian Octavian Andronic sînt propuse trei ipoteze în legătură cu defectarea lui Ion Mihai Pacepa. Iată citatul din “36 de ani în serviciile secrete ale României”:
«1. Pacepa a fost recrutat de nemţi pe cînd se afla la post în RFG, lucrînd sub acoperire, la reprezentanţa noastră din Köln. Ulterior a fost preluat de americani * CIA l-a preluat deci de la nemţi, avînd în vedere poziţia sa destul de importantă în cadrul serviciului încă din acea perioadă.
2. Fugarul s-a implicat încă de cînd se afla la post în RFG, dar mai ales ulterior, cînd a deţinut înalte funcţii în stat atît pe relaţia vest-europeană, cît şi pe cea asiatică, în special arabă, în operaţiuni ilegale, de tip mafiot, din care a obţinut şi importante profituri materiale personale. A fugit din ţară pentru a scăpa de o arestare iminentă sau, cel puţin, presupusă de el a fi iminentă.
3. După unii, Pacepa a fost încă de la început agent al KGB-ului infiltrat la noi şi sprijinit de sovietici să urce treptele pînă la nivelul cel mai înalt – parcurs impresionant pentru cel ce fusese iniţial un ilustru necunoscut. Cînd KGB-ul a considerat că agentul său a devenit o momeală destul de apetisantă pentru americani, l-a aruncat în atenţia CIA, care l-a primit – «pe nemestecate» – cu braţele deschise şi cu toate onorurile acordate transfugilor consideraţi importanţi. KGB-ul a realizat astfel o dublă mare lovitură : pe de o parte, l-a torpilat serios pe Ceauşescu, care stătea în gît Moscovei, iar pe de altă parte, şi-a infiltrat agentul în stomacul inamicului permanent, care l-a şi înghiţit, dar nu ştim dacă l-a mestecat sau nu. Oricum, pentru KGB era arhisuficientă şi realizarea primei lovituri, căci Ceauşescu era în ochii săi un instrument periculos în mîna Vestului, care îl considera copilul minune al Europei de Est şi îl primea cu toate onorurile. Or, Moscova dorea cu orice preţ compromiterea lui Ceauşescu în ochii Occidentului, îndeosebi ai Americii.
Această ultimă variantă are şi meritul de-a explica în mare măsură misterul promovării excepţionale a lui Pacepa în ierarhia comunistă de la Bucureşti, unde sovieticii aveau destui oameni de încredere apţi să dea o mînă de ajutor la infiltrarea unui agent important în cercurile înalte ale puterii. Pentru că este greu de presupus că americanii aveau în acel timp la Bucureşti suficiente şi competente forţe pentru a-l ajuta pe fugar să urce într-un timp atît de scurt pe trepte atît de înalte.»
Ce i-a determinat pe Liiceanu şi pe Lucia Hossu-Longin să-i facă o asemenea promovare Şobolanului rămîne de aflat. Dacă alegem corect una dintre variantele propuse de Stelian Octavian Andronic, lucrurile încep să se clarifice. În urmă cu cîţiva ani, cei doi nu ştiau nici ei cît de buni prieteni sînt. Iată ce spunea Gabriel Liiceanu despre Lucia Hossu-Longin în 1998 : «Mi-am pus întrebarea cum se poate ca autorul unui asemenea film (Memorialul Durerii – n.r.) să aibă tipuri de comportament atît de discutabile moral şi mi-am adus aminte că viaţa ei e mult mai complicată decît ne imaginăm noi. […] şi că poate între autoarea Cîntării României, de dinainte de 1990, Lucia Hossu-Longin sau a unor elogii aduse cuplului prezidenţial de atunci şi autoarea Memorialului Durerii poate să existe o legătură, poate că acest Memorial al Durerii este doar o cîntare a României». Şi ce îi răspunde Lucia Hossu-Longin lui Liiceanu, «un perpetuu candidat la preşedinţia Televiziunii Române», care «a asemuit Memorialul Durerii cu o Cîntare a României pe invers»? Iată ce: «În timp ce eu o descopeream pe Elisabeta Rizea, Liiceanu, i-a dat la topit cartea pentru că nu se vindea. Aşa a făcut şi cu Paul Goma. »Ciorba reîncălzită Liiceanu – Hossu-Longin are de data asta şi ceva carne de Şobolan…P. S. Lucia Hossu-Longin vrea să ocupe în CNSAS locul rămas vacant prin dispariţia lui Constantin Ticu-Dumitrescu. Iar pentru asta îl fugăreşte pe deja stresatul prim-ministru Boc. Se repetă istoria cu Andrei Pleşu şi Mircea Dinescu, foşti membri PCR instalaţi inexplicabil în Consiliu împotriva unei precizări explicite a legii de funcţionare a acestei instanţe?
Petru Romosan
Foaia Transilvana
În vara anului 2009, a apărut la Editura Humanitas lucrarea Faţă în faţă cu generalul Ion Mihai Pacepa. Lucia Hossu Longin (211 p.). Respectivul general reia multe dintre minciunile vehiculate în urmă cu peste două decenii în cărţile Moştenirea Kremlinului şi Orizonturi roşii, neamendate de doamna Lucia Hossu Longin.
Scrise şi rostite cu nonşalanţă, minciunile lui Pacepa sunt spulberate la o analiză a realităţilor istorice. Ne vom referi la una dintre cele mai grosolane minciuni.
În cartea publicată de doamna Lucia Hossu Longin, generalul de Securitate Ion Mihai Pacepa declara ritos: „După ce am primit azil politic, Ceauşescu nu a mai pus piciorul în nicio ţară NATO” (p. 31). Din relatarea sa, rezultă că a primit azil politic în ziua de 28 iulie 1978 (p. 78). Aşadar, după 28 iulie 1978, Ceauşescu nu ar mai fi făcut nicio vizită în vreuna dintre ţările Alianţei Nord-Atlantice. Interlocutoarea acceptă această declaraţie, socotind-o reală.
Răsfoind masiva lucrare intitulată Istoria politicii externe româneşti în date, coordonator Ion Calafeteanu (Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, 896 p.), orice cititor poate constata următoarele:
17 august 1979 – Nicolae Ceauşescu a vizitat Turcia (ţară membră NATO din 1952), unde are convorbiri cu primul-ministru Bülent Ecevit.
23-26 iulie 1980 – Nicolae Ceauşescu a efectuat o vizită în Franţa (stat fondator al NATO, în 1949), la invitaţia preşedintelui Valéry Giscard d’Estaing.
10-13 noiembrie 1980 – Nicolae Ceauşescu a făcut o vizită de stat în Danemarca (ţară fondatoare NATO), la invitaţia reginei Margareta a II-a şi a primului-ministru Anker Jörgensen.
13-15 noiembrie 1980 – Nicolae Ceauşescu a făcut o vizită de stat în Norvegia (stat membru fondator al NATO), la invitaţia regelui Olav al V-lea şi a primului-ministru Odvar Nordli.
4-7 mai 1982 – Nicolae Ceauşescu a efectuat o vizită de stat în Grecia (ţară membră NATO din 1952), la invitaţia preşedintelui Konstantions Karamalnis.
20-23 mai 1982 – Nicolae Ceauşescu a întreprins o vizită de stat în Turcia, la invitaţia şefului statului Kenan Evren.
15-17 octombrie 1984 – Nicolae Ceauşescu s-a aflat într-o vizită de stat în R.F. Germania (ţară membră NATO din 1955), fiind invitat de preşedintele Richard von Weizsäcker şi de cancelarul Helmut Kohl.
14-16 aprilie 1985 – Nicolae Ceauşescu a efectuat o vizită în Canada (stat fondator al NATO), unde a avut discuţii cu Jeanne Sauvé, guvernator general, şi Brian Mulroney, prim-ministru al acestei ţări.
19-21 octombrie 1987 – Nicolae Ceauşescu a efectuat o vizită în Turcia, la invitaţia preşedintelui acestei ţări, Kenan Evren.
Aşadar, preşedintele României, Nicolae Ceauşescu, a „pus piciorul” în şase ţări aparţinând Alianţei Nord-Atlantice, unde a efectuat nouă vizite.
Evident, Pacepa a urmărit să acrediteze ideea că, datorită lui, Ceauşescu nu mai era acceptat în nicio ţară din NATO, ceea ce este absolut fals, aşa cum o dovedesc datele concrete citate mai sus. Se cuvine adăugat faptul că România a fost vizitată de mai mulţi lideri ai statelor membre NATO, între care Valéry Giscard d’Estaing – preşedintele Franţei (8-10 martie 1979), preşedintele Republicii Portugheze, António Ramalho Eanes (21-23 martie 1979), Karl Carstens – preşedintele R.F. Germania (26-30 octombrie 1981), Richard Nixon, fost preşedinte al SUA (28-30 iunie 1982), George Bush – vicepreşedinte al SUA (18-19 septembrie 1983), Pierre Elliot Trudeau – prim-ministru al Canadei (1-2 februarie 1984), regele Juan Carlos al Spaniei, ţară membră, din 1982, a NATO (20-22 mai 1985) ş.a.
Nu se poate spune că declaraţia lui Pacepa ar fi o scăpare de memorie (el însuşi afirmă că are o memorie excepţională), deoarece nu este vorba de una, ci de şase ţări membre NATO pe care Ceauşescu le-a vizitat după iulie 1978. În mod cert, căutând să-şi supraliciteze contribuţia la izolarea politico-diplomatică a României, Pacepa a decis să mintă, sperând că nimeni nu va căuta să afle realitatea, ci vor fi acceptate spusele sale.
Este regretabil că doamna Hossu-Longin şi Editura Humanitas se fac părtaşe la vehicularea unor asemenea elucubraţii debitate de generalul de Securitate Ion Mihai Pacepa.
Autor: Prof. univ. dr. Ioan Scurtu • Rubrica: Istoria Clipei
Vezi si: Iar m-au prins. Liviu Tofan de la Europa Libera, care scrie o carte despre Afacerea Haiducu, ma deconspira: Generalul DIE I.M. Pacepa – flagrant de fals în declaratii
Iar m-au prins! Cititi aici:
Cercetatorul Liviu Tofan, fost redactor sef adjunct al postului Radio Europa Libera, care, din cate deduc, pregateste o carte-document despre Afacerea Haiducu, ia la bani marunti minciunile din cartea despre Pacepa a fostei secretare PCR pe TVR in decembrie 1989, Lucia Hossu Longin, convertita peste noapte in “anticomunista” si revenita in Consiliul de Administratiae al actualei TVR, din partea PNL. Cu acribie, Liviu Tofan descopera in cartea “Fată în fată cu generalul Ion Mihai Pacepa” aparuta la fosta Editura Politica a PCR, actualmente Humanitas, a lui Gabriel Liiceanu, falsuri istorice jenante debitate de Pacepa si colportate de Longin (despre care se spune ca facea partea din reteaua tovarasului general DIE). Cum ar fi, de exemplu, o declaratie despre Afacerea Hernu pusa in gura lui Mitterrand intr-un an cand fostul presedinte francez nu mai era in viata… Interesant de observat cum, in apararea fantomei Pacepa se tin de manuta diversi agenti si traficanti de influenta care, in aparenta, fac parte din cercuri politice si de interese diferite, de la Vladimir Tismaneanu si Gabriel Liiceanu la Lucia Hossu Longin si indelung propagandistul lui Pacepa in Romania, Sorin Rosca Stanescu. Daca avem in vedere recentele dezvaluri privind apartenenta lui Pacepa la KGB, pe linia vechiului NKVD si presupunerile ca toate persoanele de mai sus activeaza “pe deplin consipirat”, nu avem, insa, de ce sa ne mai miram. Redam mai jos articolul fostului redactor sef adjunct al Radio Europa Libera / sectia romana:
Generalul DIE I.M. Pacepa – flagrant de fals în declaratii
Am cumpărat cartea “Fată în fată cu generalul Ion Mihai Pacepa” (Ed. Humanitas) mai mult dintr-un fel de simt al datoriei (de cercetător şi de fost “obiectiv” al Securitătii), dar şi pentru că un prieten din occident era curios să afle eventuale noutăti puse pe tapet de fostul general de Securitate. Mie mi se spusese chiar că n-ar fi nimic nou în acest lung interviu luat lui Pacepa de dna Lucia Hossu Longin.
Dar, mi-am zis, mai bine să văd cu ochii mei. Si bine am făcut. Căci am dat peste afirmatii care m-au uimit, pur şi simplu, prin precaritatea veridicitătii lor (ca să nu mai vorbesc de superficialitatea receptării lor de către autoarea interviului). Uimit pentru că, în exemplele pe care le voi da în continuare, este vorba despre fapte a căror verificare este la îndemîna aproape oricui; ca să nu mai spun că, în cazul de fată, improvizatiile “după ureche” vin din partea unui om din domeniul “intelligence”, cunoscător – nu-i aşa – al materiei din interior, de la sursă, ca nimeni altul.
Mi-a sărit în ochi numele “Haiducu” (pag. 79). Aha, mi-am zis, interesant; să vedem ce are de zis Pacepa despre cazul Haiducu, un caz pe care îl cercetez de un an şi jumătate, şi despre care cred că ştiu mai mult decît oricare alt muritor de rînd (formulare menită să-i excludă pe cei din serviciile speciale, româneşti sau străine). Citesc şi mă minunez. Un neadevăr după altul, o confuzie mai gravă ca cealaltă. Textul seamănă foarte mult cu materialul unui superifical şi neşcolit începător român în ale gazetăriei, care a copiat şi luat de bune fără nici cea mai sumară verificare aiurelile scrise de un ziarist “bazat”, dar de fapt la fel de superifical şi neşcolit ca şi începătorul (vi se pare cunoscut?). Dar, să le luăm pe rînd. Pacepa mentionează anul 1982 “cînd DIE, rebotezată CIE, a încercat să-l asasineze pe Paul Goma la Paris”. Toate bune pînă aici, deşi lipseşte deja un element foarte important asupra căruia voi reveni. Mai departe: “Am colaborat cu DST-ul francez (ăsta e Serviciul de Contrainformatii) şi-am văzut stiloul pe care generalul Pleşită i l-a dat lui Haiducu, ofiterul DIA însărcinat să-l asasineze pe Goma. Stiloul continea otravă, nu cerneală, adică avea un compartiment pentru cerneală şi un al doilea pentru otravă”. Nu ştim ce a văzut generalul Pacepa, dar un asemenea stilou n-a existat niciodată. Este adevărat că legenda acestui stilou cu otravă a circulat prin presa vremii, iar generalul s-a inspirat probabil din aceste articole nedocumentate. În imaginea alăturată (la începutul postului) se poate vedea că “stiloul” era în realitate un banal pix Parker.
Fotografia a fost realizată de DST ca document intern, şi a fost reprodusă chiar de Matei Haiducu în cartea sa în limba franceză “J’AI REFUSÉ DE TUER” (Ed. Plon, 1984), carte niciodată tradusă în limba română. Rolul pixului a fost de a servi ca un fel de mijloc de transport şi de ascunzătoare pentru minuscula pilulă de otravă ascunsă sub buşonul de plastic al minei, cum indică săgeata din imagine. Fapt este că Pacepa nu putea să “vadă” şi să descrie un stilou care nu a existat niciodată. De ce o face, totuşi? Pasajul citat mai sus mai contine o inadvertentă: “Haiducu, ofiterul DIA”. DIA înseamnă “Directia de Informatii a Armatei”, de care Haiducu nu a apartinut niciodată. Că avem aici DIA în loc de DIE trebuie să fie o scăpare a lui Pacepa sau o greşeală de transcriere a dnei Longin. Confuzia este însă caracteristică pentru întreg pasajul referitor la cazul Haiducu. Daca Pacepa ar fi ştiut efectiv ceva despre Matei Haiducu, ar fi fost mult mai interesant – şi mai aproape de adevăr – dacă ne-ar fi spus care era misiunea reală a acestui ofiter – şi în nici un caz “însărcinat cu asasinate”; sau dacă ar fi precizat că Haiducu apartinea de UM0103 a DIE, unitate de “ilegali” specializată pe emigratie, minorităti, culte, contraspionaj, penetrare tehnico-ştiintifică şamd. Nimic din toate acestea. Pentru o mai bună întelegere a confuziei totale din acest pasaj, iată continuarea: “Urma ca această otravă să-i fie pusă în pahar lui Goma cu ocazia unei receptii. Pleşită personal i-a dat stiloul, i-a dat sarcinile, Haiducu le-a acceptat. Apoi eu am defectat”. Avînd în vedere că tentativa de otrăvire a lui Goma făcea parte dintr-o misiune desfăşurată în anul 1982, iar Pacepa a defectat în anul 1978, cronologia pe care ne-o serveşte Generalul – “apoi am defectat” – e complet anapoda. Pacepa a fugit cu patru ani înainte de evenimentele despre care vorbeşte de parcă s-ar fi petrecut înaintea fugii sale. “Și-am informat despre toată istoria cu asasinarea lui Goma DST-ul francez (m-am dus la Paris)”. Deci, după defectare, Pacepa a informat DST-ul despre un plan de asasinare care avea să existe abia cîtiva ani mai tîrziu. “M-am dus la Paris”, spune Generalul. Aici aş face doar precizarea că prima vizită documentată a lui Pacepa la Paris după defectarea sa a avut loc în anul 1996. Să citim mai departe: “DST-ul francez l-a chemat pe Haiducu la o întîlnire: “Domnule Haiucu” – Haiducu venise acolo sub o identitate fraceză, era ofiter ilegal, avea o cu totul altă identitate, alt nume – “ce faceti? Cum o mai duceti?”… Nimic mai fals. Haiducu nu avea nici alt nume, nici altă identitate. Matei Haiducu venise în Franta, în 1975, doar cu “legenda” destul de subtire de persoană persecutată politic, motiv pentru care a şi cerut – şi obtinut foarte repede – azil politic. Altfel, biografia lui era absolut autentică, omitînd, evident, doar faptul că era ofiter de Securitate. Haiducu nu venise în Franta cu alt nume sau altă identitate. Iar cetătenia franceză o dobîndise în noiembrie 1978 în urma căsătoriei cu o frantuzoaică, devenită Madame Haiducu. O altă identitate avea să capete Haiducu abia în septembrie 1982, cînd a devenit Mathieu Forestier şi a trecut sub protectia totală a serviciilor franceze. Dialogul reprodus de generalul Pacepa continuă astfel: “O, by the way, ati auzit de numele Pacepa?” A înlemnit. “Știti c-a defectat, ştiti că acuma este aici, la noi în sediu?” Peste trei zile Haiducu a telefonat şi-a spus tot ce-i ordonase Pleşită. Asta nu se ştie… El a venit, el a spus şi el a dat tot planul, pe care noi nu-l ştiam. Eu ştiam doar de Haiducu, nu ştiam că a primit ordin să-l execute pe Goma”. Cum nu ştia, cînd cu o pagină înainte Pacepa spunea: “şi-am informat despre toată istoria cu asasinarea lui Goma DST-ul francez”? Trecem peste. Interpelarea lui Haiducu de către DST s-a produs într-adevăr în septembrie 1979, dar Haiducu nu avea cum să spună “peste trei zile” ceva ce nu avea să afle decît în februarie 1982. Revelatiile lui Pacepa continuă pe aceeaşi notă fantezistă: “După ce s-a aflat toată istoria, DST-ul, care este o organizatie fantastică, a înscenat asasinarea lui Goma. Nu ştiu dacă cunoaşteti detaliile. Haiducu a venit, i-a pus otrava în pahar, otrava nu mai era otravă, stiloul era alt stilou, Goma a băut şi-a căzut. Salvarea a venit, l-a luat, scandal, Goma a murit, Goma este dus la spital. Preşedintele Mitterrand a dat o declaratie – era invitat să vină în România: “Suspend vizita în România pentru că serviciul de spionaj român a devenit o bandă de criminali”. În timpul ăsta, Goma era la o casă conspirativă şi sărbătorea evenimentul, succesul”. Această înşiruire de fabulatii este pur şi simplu aiuritoare. Scena respectivă a fost descrisă atît de Haiducu în cartea sa mentionată mai sus, cît şi de Paul Goma în “SOLDATUL CÎINELUI” (Ed. Humanitas 1991), carte apărută în Franta încă din 1983 la editura Hachette sub titlul “CHASSÉ-CROISÉ”. Cele două descrieri se completează perfect şi ne dau imaginea reală a celor întîmplate în ziua de 18 mai 1982. Într-adevăr, DST-ul a înscenat “otrăvirea” lui Paul Goma, dar, “nu ştiu dacă cunoaşteti detaliile”, cum spune Pacepa, motiv pentru care vi le prezint pe cele reale: stiloul, care era un pix, nu a jucat nici un rol; Goma nu a băut, şi nici nu a căzut. În momentul în care a luat paharul în mînă, Goma a fost lovit peste mînă, ca din greşeală, de “ziaristul” francez de lîngă el (un agent al DST), iar paharul s-a răsturnat pe masă, otrăvirea fiind astfel “ratată”. N-a venit nici o salvare, care evident că nici nu a dus pe nimeni la spital. Nu s-a spus că Goma ar fi murit, şi nu a existat nici un fel de scandal. Despre această scenă nici nu s-a ştiut nimic luni de zile, pînă în septembrie 1982, cînd a relatat-o presei chiar Paul Goma. El nu a fost dus la nici o casă conspirativă (reflex securist), şi nu a sărbătorit nimic. Pur şi simplu a luat un taxi, însotit de “ziaristul” mentionat, şi s-a dus acasă, escortat discret, pentru protectie, de o maşină a DST-ului (care l-a pierdut pe drum) şi de către Haiducu în maşina acestuia. Iar declaratia lui Mitterrand citată de Pacepa nu a existat niciodată. Vizita oficială pe care Mitterrand urma să o facă în România în luna septembrie a lui 1982 a fost amînată printr-un simplu comunicat de presă în care se invoca agenda prea încărcată a preşedintelui francez – atît şi nimic mai mult. Iar acest anunt a fost făcut pe 28 iulie, la peste două luni de la scena de mai sus şi despre care, repet, nu a ştiut nimeni, darămite să fi provocat vreun “scandal”. Cam astea sunt “dezvăluirile” generalului Pacepa despre cazul Haiducu. De neînteles. De-a dreptul ciudat este faptul că lui Pacepa îi scapă tocmai aspectul public, notoriu, care a făcut celebru acest caz sub numele de “Afacerea Tănase”: tentativa de lichidare a scriitorului Virgil Tănase, principala misiune a lui Haiducu. Și cum se face că Pacepa nu ne dă nici cea mai mică explicatie pentru diversiunea organizată de DST prin “otrăvirea” lui Goma? DST-ul a făcut-o doar aşa, ca să se afle în treabă, sau ca să joace un pic de teatru de amatori? Nu, ea a fost doar un episod dintr-o fabuloasă afacere de spionaj, una din cele mai fascinante ale războiului rece, cu un substrat uluitor. Contributia generalului Pacepa la elucidarea acestei afaceri cu adevărat senzationale se rezumă, din păcate, la răspîndirea de noi neadevăruri pe care le girează cu aura sa de insider atoateştiutor, dar le colportează cu nonşalanta unui flecar oarecare informat la mîna a şaptea. El face astfel un mare deserviciu relativ la prelucrarea fondată, profesionistă şi corectă a trecutului ceauşisto-comunist şi a celor comise – în România şi în afara ei – de Securitatea din care a făcut parte. Oare se gîndeşte doamna Hossu Longin să pregătească o erată? Dacă doar acest mic fragment analizat se dovedeşte atît de precar ca adevăr şi corectitudine a faptelor, ce să credem despre restul cărtii?
Voi încheia cu un alt exemplu flagrant despre cum tratează Pacepa fapte şi date istorice elementare. Exemplul nu se referă la această carte, ci la un interviu acordat de general ziarului Ziua acum trei ani. În partea a patra a interviului, publicată în 12 septembrie 2006, Pacepa se referă, între altele, la afacerea “Hernu” (Franta 1996), şi afirmă că “în 1997, preşedintele Mitterrand a declarat public că actiunea lui Caraman a fost o provocare, şi a reabilitat oficial memoria lui Hernu”. Am citat. O mică precizare: Mihai Caraman, primul şef al SIE după 1989, este cel care a dat francezilor dosarul Hernu din arhivele Securitătii (o copie fiind şi în posesia noastră). Revenim la afirmatia lui Pacepa cum că Mitterrand ar fi calificat public actiunea lui Caraman drept provocate şi l-ar fi reabilitat pe Charles Hernu, fostul său prieten şi ministru al apărării. Ce ne facem însă cu faptul că, în 1997, Mitterrand nu putea face toate acestea pentru că nu mai era în viată? Ca să nu mai spunem că Mitterrand nu a vorbit niciodată public despre cazul Hernu pentru simplul motiv că tot el l-a făcut “secret de stat” şi l-a “îngropat” din clipa în care a văzut dosarul Hernu, în toamna lui 1992, că acest caz nu a devenit public decît abia în toamna lui 1996, iar Mitterrand s-a îndreptat spre o lume mai bună (sperăm) cu vreo zece luni înainte, la 8 ianuarie 1996. Dacă Pacepa este în stare să pună în gura unei personalităti afirmatii pe care aceasta nu le-a făcut pentru simplul motiv că nu mai era în viată la momentul invocat, ce poate să mai urmeze? Ah, da, urmează un film documentar cu şi despre generalul Ion Mihai Pacepa, tot o realizare a doamnei Lucia Hossu Longin.
Liviu Tofan
