Misteriosul domn Pacepa
de Larry Watts
Subiectul referitor la Ion Mihai Pacepa, cel care a ales să “schimbe tabăra”, este unul controversat. Există dezbateri despre angajatorii domnului Pacepa, dacă a fost sau nu reprezentantul Securităţii statului, care este natura dezertării sale, cât de importantă a fost contribuţia sa la căderea lui Ceauşescu, în ce măsură fuga sa a avut o importanţă în procesul de democratizare a României etc.
Unele dintre aceste subiecte au fost elucidate şi nu ne mai preocupă. Altele rămân pe tărâmul supoziţiilor. În cele ce urmează doresc să fac referire la trei dintre ele.
A lucrat Pacepa pentru KGB?
Pacepa a declarat atât echipelor germane, cât şi celor americane implicate în dezertarea sa, că a lucrat direct în favoarea KGB-ului – deşi era la vremea respectivă adjunctul şefului serviciilor de informaţii externe. De fapt, el nu a ezitat niciodată să sublinieze faptul că a lucrat ca agent KGB. În cartea să din 1987, „Orizonturi Roşii”, el a subliniat faptul că a avut întâlniri personale cu şeful KGB Yuri Andropov şi insistă asupra faptului că raporta direct către Alexander Mikhailovich Sakharovski, şeful serviciilor de informaţii străine al KGB.
Desigur că la vremea respectivă Pacepa încerca să acrediteze ideea că Securitatea şi Ceauşescu- erau agenţi ai Moscovei, dar afirmaţiile sale privind faptul că raporta direct şefilor KGB au fost explicite şi nu doar metaforice.
În cadrul unui simpozion public referitor la activitatea KGB-ului, în cadrul căruia a dezbătut problematica cu James Woolsey, fost Director al CIA şi fostul disident sovietic Vladimir Bukovsky, el a afirmat, fără echivoc, că „am petrecut 27 de ani din viaţa mea lucrând pentru KGB şi am părăsit această tabără acum 26 de ani” (Front Page Magazine, 30 aprilie 2004).
Cei „27 de ani” acoperă întreaga perioadă a carierei sale în Securitate, de la începuturile acesteia în 1951, când securitatea românească era controlată integral de centrala de la Moscova şi până la dezertarea sa, în 1978.
Pacepa a reafirmat cu perseverenţă că în 1972, superiorul său din KGB i-a acordat responsabilitatea pentru „operaţii ilegale în România” (The American Spectator, 9 iulie 2010). Nu exista nicio controversă în ceea ce priveşte faptul unanim recunoscut, atât de către CIA, cât şi de către BND precum şi de către alte medii informate – privind faptul că Pacepa lucra pentru KGB. De ce există această controversă în media din România, este un mister.
Securitatea era controlată de către KGB?
Acest aspect este un pic mai sensibil dacă luăm în considerare faptul că unii consideră că KGB-ul avea abilitatea de a recruta agenţi dubli în cadrul Securităţii, ca o „dovadă” a controlului pe care îl exercita. Oricum, un număr însemnat de surse confirmă că serviciile de inteligenţă româneşti au întrerupt orice cooperare explicită cu KGB-ul încă din 1963.
Dezertorii din serviciile secrete cehoslovace Ladislav Bittman şi Jan Sejna raportează că problemele de colaborare cu România au început în 1962. Liderul sovietic Nikolai Podgorny a specificat anul 1963, ca anul încetării colaborării. În conformitate cu cele declarate de Serviciile Est Germane, Stasi, liderii KGB i-au informat în legătură cu încetarea acestei colaborări în timpul discuţiilor bilaterale din 1967. De asemenea, Yuri Andropov nota în raportul său anual, după primul an ca şef al KGB-ului, că organizaţia a primit doar informaţii minimale din partea română şi acestea doar de la ambasadorul României.
Cu excepţia serviciilor secrete bulgare, KDS, pe care România încă speră să le cointereseze în ideea unui Pact Balcanic, independent de Uniunea Sovietică, Securitatea întrerupsese orice colaborare explicită cu celelalte servicii ale Pactului, încă de la mijlocul anilor 1960.
În lumina acestor realităţi, afirmaţia lui Pacepa că primea ordinele direct de la conducerea KGB-ului în 1972 este deosebit de interesantă.
În 1971, imediat după vizită lui Ceauşescu la Beijing – primul dintre liderii comunişti de la ruptură sino-sovietică – Moscova a ordonat celorlalte servicii ale Pactului de la Varşovia să întrerupă toate legăturile, de orice tip, cu Securitatea.
A existat o mică întârziere între aceste instrucţiuni şi încetarea oricăror contacte, care au permis o „ultimă vizită socială” a oficialilor KGB şi a soţiilor acestora în România, la începutul anului 1972.
Şeful acelei delegaţii, şeful serviciilor de contrainformaţii Oleg Kalugin, nota după ce s-a mutat în Statele Unite că, în timp ce celelalte servicii ale blocului deveniseră „şi mai aservite KGB-ului”, românii ieşiseră din alianţă şi, în 1971 „Ceauşescu întrerupsese toate legăturile cu KGB-ul” (Harvard International Review, 2002).
Şi documentele serviciilor secrete din Bulgaria raportează că KGB-ul a forţat KDS să întrerupă orice legătură cu România în 1971 şi să pledeze „mea culpa” pentru că le păstrase atât de mult timp.
Prin urmare, în ce bază primea Pacepa ordine de la conducerea KGB pentru „operaţiuni ilegale în România” în 1972?
Niciunul din celelalte servicii ale Pactului nu considera Securitatea „un partener cooperant, frăţesc” şi toţi ceilalţi lideri ai Pactului denumeau România şi pe conducătorul ei „trădatori” în cadrul întâlnirii lor din luna august 1971 în Crimeea. În conformitate cu arhivele dezvăluite de arhivistul KGB Vasiliy Mitrokhin, spre sfârşitul anilor `70, cam în aceeaşi perioadă în care a fugit Pacepa, Prima Direcţie a KGB a transferat România şi Securitatea din cadrul Departamentului al 11-lea pentru cooperare cu servicii socialiste frăţeşti, în cadrul Departamentului al 5-lea, care includea statele NATO, Albania şi Iugoslavia, toate fiind ţinte ale operaţiunilor ostile de intelligence ale sovieticilor şi ale statelor Pactului de la Varşovia.
În mod clar, Securitatea era tratată de către KGB ca un serviciu duşman mai degrabă decât ca unul subordonat.
De ce a dezertat Pacepa?
Există mai multe teorii care tratează problema motivării fugii lui Pacepa, în iulie 1978. Una dintre teorii susţine că îi era teamă de iminenta deconspirare a sa că agent KGB, că îi era teamă că vor fi făcute publice activităţi ilegale sau ambele. O altă teorie susţine că i s-ar fi ordonat din partea KGB-ului să procedeze aşa. Mult mai puţin convingător, Pacepa a susţinut în cartea sa din 1987, că era un iubitor al democraţiei şi un pro-american în secret. Acesta este un domeniu al speculaţiilor mai degrabă decât al cunoaşterii, cel puţin până în acest moment, dar primul este cel mai probabil în comparaţie cu ultimele două.
În general, KGB-ul nu îşi dorea ca ofiţerii săi să dezerteze din cauza secretelor pe care ar fi putut să le dezvăluie. De asemenea, KGB-ul nu avea de ce să fie nerăbdător cu privire la pierderea unui agent atât de sus plasat în Securitate şi în ierarhia româneasca - Pacepa era totuşi principalul consilier pe probleme de securitate al lui Ceauşescu.
Se păstrează încă suspiciuni privind dezertarea sa ca fiind o operaţiune pusă la cale de sovietici, în primul rând pentru că Pacepa a făcut declaraţii privind politica românească şi comportamentele româneşti despre care ştia că sunt false. Acest fapt confirmă ipoteza conform căreia operaţiunea era de dezinformare de tip sovietic, care să distrugă relaţia specială româno-americană.
Oricum, el ar fi putut să cocheteze şi cu sprijinul pe care i l-ar fi putut oferi un grup din interiorul Statelor Unite, interesat în subminarea suportului pe care Washington-ul îl oferea României, spre exemplu, una dintre organizaţiile Ungaro-Americane care insistau să afirme că România a practicat genocidul în ceea ce-i privea pe etnicii maghiari din Transilvania.
Există şi posibilitatea că el exprima nemulţumiri personale de un fel sau altul. În orice caz, întrebarea referitoare la motivaţiie lui Pacepa pentru fuga sa rămâne o întrebare deschisă. Recent, un jurnalist m-a interpretat greşit şi a făcut afirmaţia că eu aş fi spus că socotesc şi – că aş avea “dovezi”- că Pacepa a fugit în Statele Unite ca parte a unei operaţiuni sovietice. Eu nu am spus şi nici nu cred aşa ceva. Oricum există precedente în care fugarii au ajuns din nou sub influenţă sovietică după ce au ajuns în Statele Unite. Anatoliy Golitsyn, un fugar din cadrul KGB, a oferit informaţii foarte bune în timpul dezertării sale iniţiale în 1961-1963 înainte de a deveni foarte frustrat că nu a fost lăsat să ofere personal un briefing preşedintelui John Kennedy şi s-a mutat în Anglia.
La intoarcerea în SUA, în vara lui 1963, a venit cu tot felul de fabulaţii care confirmau dezinformarea sovietică, a bulversat contrainformaţiile CIA şi a compromis în mare măsura operaţiunile CIA în blocul sovietic pentru urmatoarea decadă. Printre noile revelaţii ale lui Golitsyn erau afirmaţiile cum că ruptura dintre Tito si Stalin, dintre albanezi şi sovietici, precum şi cea sino-sovietică erau false, că independenţa României era un mit şi un pic mai târziu, că Uniunea Sovietică nu ar invada niciodată Cehoslovacia pentru că furia sovieticilor pentru „Primavara de la Praga” era doar de faţadă.
După cum nota un analist american: „dupa ce-şi dovedise buna credinţă în timpul primei perioade de rezidenţă în SUA”, Golitsyn părea că a “reluat misiunea sa de dezinformare” (David Martin, A Wilderness of Mirrors, 2003). CIA a conchis că preţul pentru KGB ar fi fost mult prea mare pentru ca ei să încurajeze în mod voit dezertarea unui ofiţer propriu. Oricum, acest lucru nu era valabil şi în cazul ofiţerilor din serviciile aliate.
În 1987, spre exemplu, CIA a descoperit că “fiecare agent cubanez recrutat de către agenţie în ultimii douăzeci de ani era de fapt agent dublu – pretinzând loialitate faţă de SUA dar lucrând de fapt în secret pentru Havana” (Timothy Weiner, A Legacy of Ashes: The History of the CIA, 2007).
Aparent, ceea ce nu era permis celor din KGB, era permis ofiţerilor din serviciile auxiliare a căror cunoaştere în ceea ce priveşte centrala KGB era limitată.
Pentru a concluziona, ştim că Pacepa era agent KGB şi ştim că Securitatea nu era controlată de către KGB – nu era nici macar în relaţii cordiale (deşi unii dintre ofiţerii de securitate ca şi Pacepa erau cu siguranţă).
Acestea nu sunt opinii. Acestea sunt fapte stabilite cu claritate şi confirmate în mod repetat prin documente şi declaraţii date la vremea respectivă.
Noi nu ştim de ce a dezertat în SUA. Dar noi ştim ceea ce a spus odată ajuns acolo.
By Larry L Watts / The Truth
See also: Cand se lanseaza urmatorul volum al lui Larry Watts? Pe 15 aprilie! Pacepa stie
Ce mai face Larry Watts? Despre fidelitatea serviciilor secrete fata de tara si razboiul contra Romaniei, inainte de lansarea celui de-al doilea volum din trilogia RAO. VIDEO
Iar m-au prins! Cititi aici:
Cercetatorul Liviu Tofan, fost redactor sef adjunct al postului Radio Europa Libera, care, din cate deduc, pregateste o carte-document despre Afacerea Haiducu, ia la bani marunti minciunile din cartea despre Pacepa a fostei secretare PCR pe TVR in decembrie 1989, Lucia Hossu Longin, convertita peste noapte in “anticomunista” si revenita in Consiliul de Administratiae al actualei TVR, din partea PNL. Cu acribie, Liviu Tofan descopera in cartea “Fată în fată cu generalul Ion Mihai Pacepa” aparuta la fosta Editura Politica a PCR, actualmente Humanitas, a lui Gabriel Liiceanu, falsuri istorice jenante debitate de Pacepa si colportate de Longin (despre care se spune ca facea partea din reteaua tovarasului general DIE). Cum ar fi, de exemplu, o declaratie despre Afacerea Hernu pusa in gura lui Mitterrand intr-un an cand fostul presedinte francez nu mai era in viata… Interesant de observat cum, in apararea fantomei Pacepa se tin de manuta diversi agenti si traficanti de influenta care, in aparenta, fac parte din cercuri politice si de interese diferite, de la Vladimir Tismaneanu si Gabriel Liiceanu la Lucia Hossu Longin si indelung propagandistul lui Pacepa in Romania, Sorin Rosca Stanescu. Daca avem in vedere recentele dezvaluri privind apartenenta lui Pacepa la KGB, pe linia vechiului NKVD si presupunerile ca toate persoanele de mai sus activeaza “pe deplin consipirat”, nu avem, insa, de ce sa ne mai miram. Redam mai jos articolul fostului redactor sef adjunct al Radio Europa Libera / sectia romana:
Generalul DIE I.M. Pacepa – flagrant de fals în declaratii
Am cumpărat cartea “Fată în fată cu generalul Ion Mihai Pacepa” (Ed. Humanitas) mai mult dintr-un fel de simt al datoriei (de cercetător şi de fost “obiectiv” al Securitătii), dar şi pentru că un prieten din occident era curios să afle eventuale noutăti puse pe tapet de fostul general de Securitate. Mie mi se spusese chiar că n-ar fi nimic nou în acest lung interviu luat lui Pacepa de dna Lucia Hossu Longin.
Dar, mi-am zis, mai bine să văd cu ochii mei. Si bine am făcut. Căci am dat peste afirmatii care m-au uimit, pur şi simplu, prin precaritatea veridicitătii lor (ca să nu mai vorbesc de superficialitatea receptării lor de către autoarea interviului). Uimit pentru că, în exemplele pe care le voi da în continuare, este vorba despre fapte a căror verificare este la îndemîna aproape oricui; ca să nu mai spun că, în cazul de fată, improvizatiile “după ureche” vin din partea unui om din domeniul “intelligence”, cunoscător – nu-i aşa – al materiei din interior, de la sursă, ca nimeni altul.
Mi-a sărit în ochi numele “Haiducu” (pag. 79). Aha, mi-am zis, interesant; să vedem ce are de zis Pacepa despre cazul Haiducu, un caz pe care îl cercetez de un an şi jumătate, şi despre care cred că ştiu mai mult decît oricare alt muritor de rînd (formulare menită să-i excludă pe cei din serviciile speciale, româneşti sau străine). Citesc şi mă minunez. Un neadevăr după altul, o confuzie mai gravă ca cealaltă. Textul seamănă foarte mult cu materialul unui superifical şi neşcolit începător român în ale gazetăriei, care a copiat şi luat de bune fără nici cea mai sumară verificare aiurelile scrise de un ziarist “bazat”, dar de fapt la fel de superifical şi neşcolit ca şi începătorul (vi se pare cunoscut?). Dar, să le luăm pe rînd. Pacepa mentionează anul 1982 “cînd DIE, rebotezată CIE, a încercat să-l asasineze pe Paul Goma la Paris”. Toate bune pînă aici, deşi lipseşte deja un element foarte important asupra căruia voi reveni. Mai departe: “Am colaborat cu DST-ul francez (ăsta e Serviciul de Contrainformatii) şi-am văzut stiloul pe care generalul Pleşită i l-a dat lui Haiducu, ofiterul DIA însărcinat să-l asasineze pe Goma. Stiloul continea otravă, nu cerneală, adică avea un compartiment pentru cerneală şi un al doilea pentru otravă”. Nu ştim ce a văzut generalul Pacepa, dar un asemenea stilou n-a existat niciodată. Este adevărat că legenda acestui stilou cu otravă a circulat prin presa vremii, iar generalul s-a inspirat probabil din aceste articole nedocumentate. În imaginea alăturată (la începutul postului) se poate vedea că “stiloul” era în realitate un banal pix Parker.
Fotografia a fost realizată de DST ca document intern, şi a fost reprodusă chiar de Matei Haiducu în cartea sa în limba franceză “J’AI REFUSÉ DE TUER” (Ed. Plon, 1984), carte niciodată tradusă în limba română. Rolul pixului a fost de a servi ca un fel de mijloc de transport şi de ascunzătoare pentru minuscula pilulă de otravă ascunsă sub buşonul de plastic al minei, cum indică săgeata din imagine. Fapt este că Pacepa nu putea să “vadă” şi să descrie un stilou care nu a existat niciodată. De ce o face, totuşi? Pasajul citat mai sus mai contine o inadvertentă: “Haiducu, ofiterul DIA”. DIA înseamnă “Directia de Informatii a Armatei”, de care Haiducu nu a apartinut niciodată. Că avem aici DIA în loc de DIE trebuie să fie o scăpare a lui Pacepa sau o greşeală de transcriere a dnei Longin. Confuzia este însă caracteristică pentru întreg pasajul referitor la cazul Haiducu. Daca Pacepa ar fi ştiut efectiv ceva despre Matei Haiducu, ar fi fost mult mai interesant – şi mai aproape de adevăr – dacă ne-ar fi spus care era misiunea reală a acestui ofiter – şi în nici un caz “însărcinat cu asasinate”; sau dacă ar fi precizat că Haiducu apartinea de UM0103 a DIE, unitate de “ilegali” specializată pe emigratie, minorităti, culte, contraspionaj, penetrare tehnico-ştiintifică şamd. Nimic din toate acestea. Pentru o mai bună întelegere a confuziei totale din acest pasaj, iată continuarea: “Urma ca această otravă să-i fie pusă în pahar lui Goma cu ocazia unei receptii. Pleşită personal i-a dat stiloul, i-a dat sarcinile, Haiducu le-a acceptat. Apoi eu am defectat”. Avînd în vedere că tentativa de otrăvire a lui Goma făcea parte dintr-o misiune desfăşurată în anul 1982, iar Pacepa a defectat în anul 1978, cronologia pe care ne-o serveşte Generalul – “apoi am defectat” – e complet anapoda. Pacepa a fugit cu patru ani înainte de evenimentele despre care vorbeşte de parcă s-ar fi petrecut înaintea fugii sale. “Și-am informat despre toată istoria cu asasinarea lui Goma DST-ul francez (m-am dus la Paris)”. Deci, după defectare, Pacepa a informat DST-ul despre un plan de asasinare care avea să existe abia cîtiva ani mai tîrziu. “M-am dus la Paris”, spune Generalul. Aici aş face doar precizarea că prima vizită documentată a lui Pacepa la Paris după defectarea sa a avut loc în anul 1996. Să citim mai departe: “DST-ul francez l-a chemat pe Haiducu la o întîlnire: “Domnule Haiucu” – Haiducu venise acolo sub o identitate fraceză, era ofiter ilegal, avea o cu totul altă identitate, alt nume – “ce faceti? Cum o mai duceti?”… Nimic mai fals. Haiducu nu avea nici alt nume, nici altă identitate. Matei Haiducu venise în Franta, în 1975, doar cu “legenda” destul de subtire de persoană persecutată politic, motiv pentru care a şi cerut – şi obtinut foarte repede – azil politic. Altfel, biografia lui era absolut autentică, omitînd, evident, doar faptul că era ofiter de Securitate. Haiducu nu venise în Franta cu alt nume sau altă identitate. Iar cetătenia franceză o dobîndise în noiembrie 1978 în urma căsătoriei cu o frantuzoaică, devenită Madame Haiducu. O altă identitate avea să capete Haiducu abia în septembrie 1982, cînd a devenit Mathieu Forestier şi a trecut sub protectia totală a serviciilor franceze. Dialogul reprodus de generalul Pacepa continuă astfel: “O, by the way, ati auzit de numele Pacepa?” A înlemnit. “Știti c-a defectat, ştiti că acuma este aici, la noi în sediu?” Peste trei zile Haiducu a telefonat şi-a spus tot ce-i ordonase Pleşită. Asta nu se ştie… El a venit, el a spus şi el a dat tot planul, pe care noi nu-l ştiam. Eu ştiam doar de Haiducu, nu ştiam că a primit ordin să-l execute pe Goma”. Cum nu ştia, cînd cu o pagină înainte Pacepa spunea: “şi-am informat despre toată istoria cu asasinarea lui Goma DST-ul francez”? Trecem peste. Interpelarea lui Haiducu de către DST s-a produs într-adevăr în septembrie 1979, dar Haiducu nu avea cum să spună “peste trei zile” ceva ce nu avea să afle decît în februarie 1982. Revelatiile lui Pacepa continuă pe aceeaşi notă fantezistă: “După ce s-a aflat toată istoria, DST-ul, care este o organizatie fantastică, a înscenat asasinarea lui Goma. Nu ştiu dacă cunoaşteti detaliile. Haiducu a venit, i-a pus otrava în pahar, otrava nu mai era otravă, stiloul era alt stilou, Goma a băut şi-a căzut. Salvarea a venit, l-a luat, scandal, Goma a murit, Goma este dus la spital. Preşedintele Mitterrand a dat o declaratie – era invitat să vină în România: “Suspend vizita în România pentru că serviciul de spionaj român a devenit o bandă de criminali”. În timpul ăsta, Goma era la o casă conspirativă şi sărbătorea evenimentul, succesul”. Această înşiruire de fabulatii este pur şi simplu aiuritoare. Scena respectivă a fost descrisă atît de Haiducu în cartea sa mentionată mai sus, cît şi de Paul Goma în “SOLDATUL CÎINELUI” (Ed. Humanitas 1991), carte apărută în Franta încă din 1983 la editura Hachette sub titlul “CHASSÉ-CROISÉ”. Cele două descrieri se completează perfect şi ne dau imaginea reală a celor întîmplate în ziua de 18 mai 1982. Într-adevăr, DST-ul a înscenat “otrăvirea” lui Paul Goma, dar, “nu ştiu dacă cunoaşteti detaliile”, cum spune Pacepa, motiv pentru care vi le prezint pe cele reale: stiloul, care era un pix, nu a jucat nici un rol; Goma nu a băut, şi nici nu a căzut. În momentul în care a luat paharul în mînă, Goma a fost lovit peste mînă, ca din greşeală, de “ziaristul” francez de lîngă el (un agent al DST), iar paharul s-a răsturnat pe masă, otrăvirea fiind astfel “ratată”. N-a venit nici o salvare, care evident că nici nu a dus pe nimeni la spital. Nu s-a spus că Goma ar fi murit, şi nu a existat nici un fel de scandal. Despre această scenă nici nu s-a ştiut nimic luni de zile, pînă în septembrie 1982, cînd a relatat-o presei chiar Paul Goma. El nu a fost dus la nici o casă conspirativă (reflex securist), şi nu a sărbătorit nimic. Pur şi simplu a luat un taxi, însotit de “ziaristul” mentionat, şi s-a dus acasă, escortat discret, pentru protectie, de o maşină a DST-ului (care l-a pierdut pe drum) şi de către Haiducu în maşina acestuia. Iar declaratia lui Mitterrand citată de Pacepa nu a existat niciodată. Vizita oficială pe care Mitterrand urma să o facă în România în luna septembrie a lui 1982 a fost amînată printr-un simplu comunicat de presă în care se invoca agenda prea încărcată a preşedintelui francez – atît şi nimic mai mult. Iar acest anunt a fost făcut pe 28 iulie, la peste două luni de la scena de mai sus şi despre care, repet, nu a ştiut nimeni, darămite să fi provocat vreun “scandal”. Cam astea sunt “dezvăluirile” generalului Pacepa despre cazul Haiducu. De neînteles. De-a dreptul ciudat este faptul că lui Pacepa îi scapă tocmai aspectul public, notoriu, care a făcut celebru acest caz sub numele de “Afacerea Tănase”: tentativa de lichidare a scriitorului Virgil Tănase, principala misiune a lui Haiducu. Și cum se face că Pacepa nu ne dă nici cea mai mică explicatie pentru diversiunea organizată de DST prin “otrăvirea” lui Goma? DST-ul a făcut-o doar aşa, ca să se afle în treabă, sau ca să joace un pic de teatru de amatori? Nu, ea a fost doar un episod dintr-o fabuloasă afacere de spionaj, una din cele mai fascinante ale războiului rece, cu un substrat uluitor. Contributia generalului Pacepa la elucidarea acestei afaceri cu adevărat senzationale se rezumă, din păcate, la răspîndirea de noi neadevăruri pe care le girează cu aura sa de insider atoateştiutor, dar le colportează cu nonşalanta unui flecar oarecare informat la mîna a şaptea. El face astfel un mare deserviciu relativ la prelucrarea fondată, profesionistă şi corectă a trecutului ceauşisto-comunist şi a celor comise – în România şi în afara ei – de Securitatea din care a făcut parte. Oare se gîndeşte doamna Hossu Longin să pregătească o erată? Dacă doar acest mic fragment analizat se dovedeşte atît de precar ca adevăr şi corectitudine a faptelor, ce să credem despre restul cărtii?
Voi încheia cu un alt exemplu flagrant despre cum tratează Pacepa fapte şi date istorice elementare. Exemplul nu se referă la această carte, ci la un interviu acordat de general ziarului Ziua acum trei ani. În partea a patra a interviului, publicată în 12 septembrie 2006, Pacepa se referă, între altele, la afacerea “Hernu” (Franta 1996), şi afirmă că “în 1997, preşedintele Mitterrand a declarat public că actiunea lui Caraman a fost o provocare, şi a reabilitat oficial memoria lui Hernu”. Am citat. O mică precizare: Mihai Caraman, primul şef al SIE după 1989, este cel care a dat francezilor dosarul Hernu din arhivele Securitătii (o copie fiind şi în posesia noastră). Revenim la afirmatia lui Pacepa cum că Mitterrand ar fi calificat public actiunea lui Caraman drept provocate şi l-ar fi reabilitat pe Charles Hernu, fostul său prieten şi ministru al apărării. Ce ne facem însă cu faptul că, în 1997, Mitterrand nu putea face toate acestea pentru că nu mai era în viată? Ca să nu mai spunem că Mitterrand nu a vorbit niciodată public despre cazul Hernu pentru simplul motiv că tot el l-a făcut “secret de stat” şi l-a “îngropat” din clipa în care a văzut dosarul Hernu, în toamna lui 1992, că acest caz nu a devenit public decît abia în toamna lui 1996, iar Mitterrand s-a îndreptat spre o lume mai bună (sperăm) cu vreo zece luni înainte, la 8 ianuarie 1996. Dacă Pacepa este în stare să pună în gura unei personalităti afirmatii pe care aceasta nu le-a făcut pentru simplul motiv că nu mai era în viată la momentul invocat, ce poate să mai urmeze? Ah, da, urmează un film documentar cu şi despre generalul Ion Mihai Pacepa, tot o realizare a doamnei Lucia Hossu Longin.
Liviu Tofan
