Pa.ce.pa

Just another Soviet agent

Pramatiile de americani mi-au prins coada in lat. Larry Watts dixit: “Stim că Pacepa era agent KGB şi ştim că Securitatea nu era controlată de către KGB. Acestea nu sunt opinii. Acestea sunt fapte”. Oare Volodea al meu de ce nu zice nimic?

Misteriosul domn Pacepa

de Larry Watts

Subiectul referitor la Ion Mihai Pacepa, cel care a ales să “schimbe tabăra”, este unul controversat. Există dezbateri despre angajatorii domnului Pacepa, dacă a fost sau nu reprezentantul Securităţii statului, care este natura dezertării sale, cât de importantă a fost contribuţia sa la căderea lui Ceauşescu, în ce măsură fuga sa a avut o importanţă în procesul de democratizare a României etc.

Unele dintre aceste subiecte au fost elucidate şi nu ne mai preocupă. Altele rămân pe tărâmul supoziţiilor. În cele ce urmează doresc să fac referire la trei dintre ele.

A lucrat Pacepa pentru KGB?

Pacepa a declarat atât echipelor germane, cât şi celor americane implicate în dezertarea sa, că a lucrat direct în favoarea KGB-ului – deşi era la vremea respectivă adjunctul şefului serviciilor de informaţii externe. De fapt, el nu a ezitat niciodată să sublinieze faptul că a lucrat ca agent KGB. În cartea să din 1987, „Orizonturi Roşii”, el a subliniat faptul că a avut întâlniri personale cu şeful KGB Yuri Andropov şi insistă asupra faptului că raporta direct către Alexander Mikhailovich Sakharovski, şeful serviciilor de informaţii străine al KGB.

Desigur că la vremea respectivă Pacepa încerca să acrediteze ideea că Securitatea“ şi Ceauşescu- erau agenţi ai Moscovei, dar afirmaţiile sale privind faptul că raporta direct şefilor KGB au fost explicite şi nu doar metaforice.

În cadrul unui simpozion public referitor la activitatea KGB-ului, în cadrul căruia a dezbătut problematica cu James Woolsey, fost Director al CIA şi fostul disident sovietic Vladimir Bukovsky, el a afirmat, fără echivoc, că „am petrecut 27 de ani din viaţa mea lucrând pentru KGB şi am părăsit această tabără acum 26 de ani” (Front Page Magazine, 30 aprilie 2004).

Cei „27 de ani” acoperă întreaga perioadă a carierei sale în Securitate, de la începuturile acesteia în 1951, când securitatea românească era controlată integral de centrala de la Moscova şi până la dezertarea sa, în 1978.

Pacepa a reafirmat cu perseverenţă că în 1972, superiorul său din KGB i-a acordat responsabilitatea pentru „œoperaţii ilegale în România” (The American Spectator, 9 iulie 2010). Nu exista nicio controversă în ceea ce priveşte faptul unanim recunoscut, atât de către CIA, cât şi de către BND precum şi de către alte medii informate – privind faptul că Pacepa lucra pentru KGB. De ce există această controversă în media din România, este un mister.

Securitatea era controlată de către KGB?

Acest aspect este un pic mai sensibil dacă luăm în considerare faptul că unii consideră că KGB-ul avea abilitatea de a recruta agenţi dubli în cadrul Securităţii, ca o „€œdovadă” a controlului pe care îl exercita. Oricum, un număr însemnat de surse confirmă că serviciile de inteligenţă româneşti au întrerupt orice cooperare explicită cu KGB-ul încă din 1963.

Dezertorii din serviciile secrete cehoslovace Ladislav Bittman şi Jan Sejna raportează că problemele de colaborare cu România au început în 1962. Liderul sovietic Nikolai Podgorny a specificat anul 1963, ca anul încetării colaborării. În conformitate cu cele declarate de Serviciile Est Germane, Stasi, liderii KGB i-au informat în legătură cu încetarea acestei colaborări în timpul discuţiilor bilaterale din 1967. De asemenea, Yuri Andropov nota în raportul său anual, după primul an ca şef al KGB-ului, că organizaţia a primit doar informaţii minimale din partea română şi acestea doar de la ambasadorul României.

Cu excepţia serviciilor secrete bulgare, KDS, pe care România încă speră să le cointereseze în ideea unui Pact Balcanic, independent de Uniunea Sovietică, Securitatea întrerupsese orice colaborare explicită cu celelalte servicii ale Pactului, încă de la mijlocul anilor 1960.

În lumina acestor realităţi, afirmaţia lui Pacepa că primea ordinele direct de la conducerea KGB-ului în 1972 este deosebit de interesantă.

În 1971, imediat după vizită lui Ceauşescu la Beijing – primul dintre liderii comunişti de la ruptură sino-sovietică – Moscova a ordonat celorlalte servicii ale Pactului de la Varşovia să întrerupă toate legăturile, de orice tip, cu Securitatea.

A existat o mică întârziere între aceste instrucţiuni şi încetarea oricăror contacte, care au permis o „œultimă vizită socială” a oficialilor KGB şi a soţiilor acestora în România, la începutul anului 1972.

Şeful acelei delegaţii, şeful serviciilor de contrainformaţii Oleg Kalugin, nota după ce s-a mutat în Statele Unite că, în timp ce celelalte servicii ale blocului deveniseră „€˜şi mai aservite KGB-ului”, românii ieşiseră din alianţă şi, în 1971 €œ „Ceauşescu întrerupsese toate legăturile cu KGB-ul” (Harvard International Review, 2002).

Şi documentele serviciilor secrete din Bulgaria raportează că KGB-ul a forţat KDS să întrerupă orice legătură cu România în 1971 şi să pledeze „œmea culpa” pentru că le păstrase atât de mult timp.

Prin urmare, în ce bază primea Pacepa ordine de la conducerea KGB pentru „€œoperaţiuni ilegale în România” în 1972?

Niciunul din celelalte servicii ale Pactului nu considera Securitatea „€œun partener cooperant, frăţesc” şi toţi ceilalţi lideri ai Pactului denumeau România şi pe conducătorul ei „trădatori” în cadrul întâlnirii lor din luna august 1971 în Crimeea. În conformitate cu arhivele dezvăluite de arhivistul KGB Vasiliy Mitrokhin, spre sfârşitul anilor `€™70, cam în aceeaşi perioadă în care a fugit Pacepa, Prima Direcţie a KGB a transferat România şi Securitatea din cadrul Departamentului al 11-lea pentru cooperare cu servicii socialiste frăţeşti, în cadrul Departamentului al 5-lea, care includea statele NATO, Albania şi Iugoslavia, toate fiind ţinte ale operaţiunilor ostile de intelligence ale sovieticilor şi ale statelor Pactului de la Varşovia.

În mod clar, Securitatea era tratată de către KGB ca un serviciu duşman mai degrabă decât ca unul subordonat.

De ce a dezertat Pacepa?

Există mai multe teorii care tratează problema motivării fugii lui Pacepa, în iulie 1978. Una dintre teorii susţine că îi era teamă de iminenta deconspirare a sa că agent KGB, că îi era teamă că vor fi făcute publice activităţi ilegale sau ambele. O altă teorie susţine că i s-ar fi ordonat din partea KGB-ului să procedeze aşa. Mult mai puţin convingător, Pacepa a susţinut în cartea sa din 1987, că era un iubitor al democraţiei şi un pro-american în secret. Acesta este un domeniu al speculaţiilor mai degrabă decât al cunoaşterii, cel puţin până în acest moment, dar primul este cel mai probabil în comparaţie cu ultimele două.

În general, KGB-ul nu îşi dorea ca ofiţerii săi să dezerteze din cauza secretelor pe care ar fi putut să le dezvăluie. De asemenea, KGB-ul nu avea de ce să fie nerăbdător cu privire la pierderea unui agent atât de sus plasat în Securitate şi în ierarhia româneasca -€“ Pacepa era totuşi principalul consilier pe probleme de securitate al lui Ceauşescu.

Se păstrează încă suspiciuni privind dezertarea sa ca fiind o operaţiune pusă la cale de sovietici, în primul rând pentru că Pacepa a făcut declaraţii privind politica românească şi comportamentele româneşti despre care ştia că sunt false. Acest fapt confirmă ipoteza conform căreia operaţiunea era de dezinformare de tip sovietic, care să distrugă relaţia specială româno-americană.

Oricum, el ar fi putut să cocheteze şi cu sprijinul pe care i l-ar fi putut oferi un grup din interiorul Statelor Unite, interesat în subminarea suportului pe care Washington-ul îl oferea României, spre exemplu, una dintre organizaţiile Ungaro-Americane care insistau să afirme că România a practicat genocidul în ceea ce-i privea pe etnicii maghiari din Transilvania.

Există şi posibilitatea că el exprima nemulţumiri personale de un fel sau altul. În orice caz, întrebarea referitoare la motivaţiie lui Pacepa pentru fuga sa rămâne o întrebare deschisă. Recent, un jurnalist m-a interpretat greşit şi a făcut afirmaţia că eu aş fi spus că socotesc şi – că aş avea “dovezi”- că Pacepa a fugit în Statele Unite ca parte a unei operaţiuni sovietice. Eu nu am spus şi nici nu cred aşa ceva. Oricum există precedente în care fugarii au ajuns din nou sub influenţă sovietică după ce au ajuns în Statele Unite. Anatoliy Golitsyn, un fugar din cadrul KGB, a oferit informaţii foarte bune în timpul dezertării sale iniţiale în 1961-1963 înainte de a deveni foarte frustrat că nu a fost lăsat să ofere personal un briefing preşedintelui John Kennedy şi s-a mutat în Anglia.

La intoarcerea în SUA, în vara lui 1963, a venit cu tot felul de fabulaţii care confirmau dezinformarea sovietică, a bulversat contrainformaţiile CIA şi a compromis în mare măsura operaţiunile CIA în blocul sovietic pentru urmatoarea decadă. Printre noile revelaţii ale lui Golitsyn erau afirmaţiile cum că ruptura dintre Tito si Stalin, dintre albanezi şi sovietici, precum şi cea sino-sovietică erau false, că independenţa României era un mit şi un pic mai târziu, că Uniunea Sovietică nu ar invada niciodată Cehoslovacia pentru că furia sovieticilor pentru „Primavara de la Praga” era doar de faţadă.

După cum nota un analist american: „dupa ce-şi dovedise buna credinţă în timpul primei perioade de rezidenţă în SUA”, Golitsyn părea că a “reluat misiunea sa de dezinformare” (David Martin, A Wilderness of Mirrors, 2003). CIA a conchis că preţul pentru KGB ar fi fost mult prea mare pentru ca ei să încurajeze în mod voit dezertarea unui ofiţer propriu. Oricum, acest lucru nu era valabil şi în cazul ofiţerilor din serviciile aliate.

În 1987, spre exemplu, CIA a descoperit că “fiecare agent cubanez recrutat de către agenţie în ultimii douăzeci de ani era de fapt agent dublu – pretinzând loialitate faţă de SUA dar lucrând de fapt în secret pentru Havana” (Timothy Weiner, A Legacy of Ashes: The History of the CIA, 2007).

Aparent, ceea ce nu era permis celor din KGB, era permis ofiţerilor din serviciile auxiliare a căror cunoaştere în ceea ce priveşte centrala KGB era limitată.

Pentru a concluziona, ştim că Pacepa era agent KGB şi ştim că Securitatea nu era controlată de către KGB – nu era nici macar în relaţii cordiale (deşi unii dintre ofiţerii de securitate ca şi Pacepa erau cu siguranţă).

Acestea nu sunt opinii. Acestea sunt fapte stabilite cu claritate şi confirmate în mod repetat prin documente şi declaraţii date la vremea respectivă.

Noi nu ştim de ce a dezertat în SUA. Dar noi ştim ceea ce a spus odată ajuns acolo.

By Larry L Watts / The Truth

See also: Cand se lanseaza urmatorul volum al lui Larry Watts? Pe 15 aprilie! Pacepa stie

Ce mai face Larry Watts? Despre fidelitatea serviciilor secrete fata de tara si razboiul contra Romaniei, inainte de lansarea celui de-al doilea volum din trilogia RAO. VIDEO

6 comments

Petru Romosan despre cazul Pacepa: Ciorba reîncălzită Liiceanu – Hossu-Longin are de data asta şi ceva carne de Şobolan…

Pacepa, zis Şobolanul. Colegii săi securişti l-au poreclit Şobolanul. Pentru că avea obrajii plini de coşuri care miroseau urît, miroseau a şobolan. I se impută moartea unor disidenţi sîrbi în fostul hotel Dorobanţi, actualul Howard Johnson. I se impută lui personal, şi nu Securităţii în general. Şi cei care-l ridică în slăvi (Liiceanu e ultimul), şi cei care-l atacă (mai ales ofiţerii fostei Securităţi) vorbesc inevitabil despre trădare. Pacepa regretă cei 27 de ani în solda Securităţii. Lucia Hossu-Longin regretă cam douăzeci de ani dedicaţi propagandei comuniste.

Ce regretă Liiceanu vom afla în următorii ani. Triada Pacepa – Liiceanu – Hossu-Longin : sacul şi-a găsit peticul. Cine e sacul şi cine e peticul nici nu mai contează. Lucia Hossu-Longin îşi permite să-l atace pe regretatul Mihai Pelin – cercetarea lui despre trădătorul Pacepa e la îndemîna oricărui om de bună-credinţă. Cît a trăit Mihai Pelin, Lucia Hossu-Longin, ca orice laş, nu a îndrăznit să-l atace. S-a mulţumit să banalizeze memoria foştilor deţinuţi politici (printre alţii, Corneliu Coposu şi Elisabeta Rizea) cu vocea ei monotonă, de maşină de tocat carne, de lucrător de nădejde în televiziunea comunistă.

După ultimele informaţii de la Washington, Pacepa ar trăi şi ar fi doar un instrument în mîna mişcării neoconservatoare din SUA, cea aflată în spatele fostului preşedinte George W. Bush şi a fostului vicepreşedinte Dick Cheney. Comunitatea de informaţii din America nu-i mai acordă fostului securist din România nici o atenţie: e o murătură de mult expirată, şi deci urît mirositoare. Un şobolan. Într-o carte de memorii din 2008 a colonelului în retragere Stelian Octavian Andronic sînt propuse trei ipoteze în legătură cu defectarea lui Ion Mihai Pacepa. Iată citatul din “36 de ani în serviciile secrete ale României”:

«1. Pacepa a fost recrutat de nemţi pe cînd se afla la post în RFG, lucrînd sub acoperire, la reprezentanţa noastră din Köln. Ulterior a fost preluat de americani * CIA l-a preluat deci de la nemţi, avînd în vedere poziţia sa destul de importantă în cadrul serviciului încă din acea perioadă.
2. Fugarul s-a implicat încă de cînd se afla la post în RFG, dar mai ales ulterior, cînd a deţinut înalte funcţii în stat atît pe relaţia vest-europeană, cît şi pe cea asiatică, în special arabă, în operaţiuni ilegale, de tip mafiot, din care a obţinut şi importante profituri materiale personale. A fugit din ţară pentru a scăpa de o arestare iminentă sau, cel puţin, presupusă de el a fi iminentă.
3. După unii, Pacepa a fost încă de la început agent al KGB-ului infiltrat la noi şi sprijinit de sovietici să urce treptele pînă la nivelul cel mai înalt – parcurs impresionant pentru cel ce fusese iniţial un ilustru necunoscut. Cînd KGB-ul a considerat că agentul său a devenit o momeală destul de apetisantă pentru americani, l-a aruncat în atenţia CIA, care l-a primit – «pe nemestecate» – cu braţele deschise şi cu toate onorurile acordate transfugilor consideraţi importanţi. KGB-ul a realizat astfel o dublă mare lovitură : pe de o parte, l-a torpilat serios pe Ceauşescu, care stătea în gît Moscovei, iar pe de altă parte, şi-a infiltrat agentul în stomacul inamicului permanent, care l-a şi înghiţit, dar nu ştim dacă l-a mestecat sau nu. Oricum, pentru KGB era arhisuficientă şi realizarea primei lovituri, căci Ceauşescu era în ochii săi un instrument periculos în mîna Vestului, care îl considera copilul minune al Europei de Est şi îl primea cu toate onorurile. Or, Moscova dorea cu orice preţ compromiterea lui Ceauşescu în ochii Occidentului, îndeosebi ai Americii.
Această ultimă variantă are şi meritul de-a explica în mare măsură misterul promovării excepţionale a lui Pacepa în ierarhia comunistă de la Bucureşti, unde sovieticii aveau destui oameni de încredere apţi să dea o mînă de ajutor la infiltrarea unui agent important în cercurile înalte ale puterii. Pentru că este greu de presupus că americanii aveau în acel timp la Bucureşti suficiente şi competente forţe pentru a-l ajuta pe fugar să urce într-un timp atît de scurt pe trepte atît de înalte.»
Ce i-a determinat pe Liiceanu şi pe Lucia Hossu-Longin să-i facă o asemenea promovare Şobolanului rămîne de aflat. Dacă alegem corect una dintre variantele propuse de Stelian Octavian Andronic, lucrurile încep să se clarifice. În urmă cu cîţiva ani, cei doi nu ştiau nici ei cît de buni prieteni sînt. Iată ce spunea Gabriel Liiceanu despre Lucia Hossu-Longin în 1998 : «Mi-am pus întrebarea cum se poate ca autorul unui asemenea film (Memorialul Durerii – n.r.) să aibă tipuri de comportament atît de discutabile moral şi mi-am adus aminte că viaţa ei e mult mai complicată decît ne imaginăm noi. […] şi că poate între autoarea Cîntării României, de dinainte de 1990, Lucia Hossu-Longin sau a unor elogii aduse cuplului prezidenţial de atunci şi autoarea Memorialului Durerii poate să existe o legătură, poate că acest Memorial al Durerii este doar o cîntare a României». Şi ce îi răspunde Lucia Hossu-Longin lui Liiceanu, «un perpetuu candidat la preşedinţia Televiziunii Române», care «a asemuit Memorialul Durerii cu o Cîntare a României pe invers»? Iată ce: «În timp ce eu o descopeream pe Elisabeta Rizea, Liiceanu, i-a dat la topit cartea pentru că nu se vindea. Aşa a făcut şi cu Paul Goma. »Ciorba reîncălzită Liiceanu – Hossu-Longin are de data asta şi ceva carne de Şobolan…P. S. Lucia Hossu-Longin vrea să ocupe în CNSAS locul rămas vacant prin dispariţia lui Constantin Ticu-Dumitrescu. Iar pentru asta îl fugăreşte pe deja stresatul prim-ministru Boc. Se repetă istoria cu Andrei Pleşu şi Mircea Dinescu, foşti membri PCR instalaţi inexplicabil în Consiliu împotriva unei precizări explicite a legii de funcţionare a acestei instanţe?

Petru Romosan
Foaia Transilvana

Add a comment

Tismaneanu, fiul meu, mi-a suflat Ordinul “Pentru Merit” si Cauza KGB in Romania. Discursul lui il rivalizeaza chiar si pe-al meu, Pacepa cel de altadata

Preşedintele Traian Băsescu i-a conferit Ordinul Naţional “Pentru Merit” în grad de Mare Cavaler lui Vladimir Tismăneanu, la împlinirea vârstei de 60 de ani şi în semn de apreciere pentru eforturile susţinute în promovarea democraţiei în România.

Preşedintele a semnat la 6 iulie decretul, însă acesta a fost publicat, joi, în Monitorul Oficial.

Potrivit decretului, distincţia a fost acordată având în vedere propunerea preşedintelui ICR, Horia Roman Patapievici. Decorarea este făcută, potrivit textului decretului, “la împlinirea vârstei de 60 de ani, în semn de apreciere deosebită a prestigioasei activităţi profesionale, pentru eforturile susţinute în promovarea democraţiei în România”.

Cu sprijinul Grupului pentru Dialog Social si personal al dlui Horia Roman Patapievici, am reusit sa obtinem discursul profesorului Vladimir Tismaneanu la decernarea titlului de erou al muncii democratice:

“Am deosebita plăcere să exprim cele mai calde mulţumiri conducerii de partid, democrat liberal, şi de stat, multilateral democratic, pentru înaltul titlu de “Erou al Democratiei” ce mi-a fost înmânat astăzi, precum şi pentru aprecierile şi urările ce mi-au fost adresate prin scrisoarea Comitetului Politic Exe­cutiv al Comitetului Central al Institutului Cultural din Romania cu prilejul aniversării zilei mele de naştere şi a îndelungatei activităţi revoluţionare în rândurile Grupului pentru Dialog Social, inca din ilegalitate. (Aplauze)

Consider toate acestea ca o expresie a aprecierii deosebite pe care Partidul Democrat Liberal şi poporul nostru o dau activităţii mele revoluţionare, ca activist al Grupului pentru Dialog Social, contribuţiei duse la realizarea politicii generale interne şi externe a partidului nostru de dezvoltare a afacerii anticomunismului, a forţelor de producţie antiromanesti, de debusolare si cretinizare a maselor de manevra, atrofiere a demnitati nationale si stergere a identitatii romanesti, de falsificare a istoriei romanilor si impunere a culturii bolsevice, de ridicare continuă a bunăstării noastre materiale, de întărire continuă a independenţei şi suveranităţii Rusiei. (Aplauze)

În aceste momente este pentru mine o mare satisfacţie faptul că, de mai bine de 50 de ani, mă aflu în rândurile mişcării revoluţionare ale partidului nostru ilegalist, am participat în toate împrejurările la lupta împotriva fascismului şi imperialismului, pentru înfăptuirea revoluţiei de eliberare socială şi internaţională, antifascistă şi antiimperialistă, pentru construcţia democratiei în noua noastra patrie parazitata de noi si familiile noastre venite ca capusele rosii ale armatei sovietice eliberatoare.

Nu există satisfacţie mai mare pentru mine, ca, de altfel, pentru orice activist revoluţionar, pentru orice gedesist cominternist decât aceea de a fi participant activ la realizarea măreţelor idealuri de mancurtizare, batjocorire şi umilire a romanilor, la marile transformări pe care le-a obţinut poporul nostru pretutindenar prin privilegiile impuse de Silviu Brucan, sub conducerea gloriosului nostru partid fesenist, în edificarea noii orânduiri sociale, în făurirea societăţii democratice multilateral dezvoltate. (Aplauze)

Aşa cum pe drept cuvânt s-a su­bliniat în Expunerea secretarului general al partidului la marele forum democratic din 18 decembrie 2006, România s-a transformat într-o perioadă istorică scurtă dintr-o ţară normala într-o ţară eminamente saracita, cu o industrie distrusa si facuta bucati pentru dus la fiare vechi, la prietenii nostri din Transnistria, cu o agricultură rasa, cu eliminarea oricaror sustineri pentru dezvoltarea ştiinţei, învăţământului, culturii romane, prin impunerea unor factori paraziti hotărâtori pentru progresul general al democratiei si eradicarii elementului romanesc din toate structurile statului capusat.

Toate aceste mari realizări au asi­gurat ridicarea generală a gradului nostru de bunăstăre materiala in timp ce întregul popor abrutizat a fost redus la o masa amorfa intinsa ca o ameoba pe pamanturile care apartin stravechiului neam secuiesc. Vorba lui Horia: “radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării” iar “românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu”.

Datorăm toate aceste realizari contra celor “23 de milioane de omuleti patibulari” politicii juste a partidului nostru, de la FSN la PDL, de aplicare consecventă a legilor generale, a principiilor democratiei ştiinţifice la realităţile si necesitatile noastre de a distruge precum niste lacuste orice gasim de valoare in cale, dupa cum am invatat de la tata Ilici incoace.

Măreţele realizări obţinute sunt rezultatul muncii pline de abnegaţie a agentilor anti-Romania, a tradatorilor din structurile fostului stat roman, a intelectualităţii prostituate, a întregului nostru activ gedesist, care, în strânsă unitate, sub conducerea partidului nostru, azi PDL ieri FSN, înfăp­tuiesc neabătut politica gene­rală de înaintare a retelei noastre pe calea democratiei multilateral dezvoltate pana in fundul iadului.

Suntem, la începutul celui de-al 7-lea an al planului bi-cincinal 2004-2014, care asigură înfăptuirea obiectivelor strategice trasate Coloanei a V-a de catre cel de-al  III-lea Congres al Kominternului şi Conferinţa naţională a partidului, cand ne-am facut si prim-vicepresedinti, de dezvoltare intensivă, de modernizare, pe baza celor mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, a tuturor sectoarelor de activitate, de înfăptuire a noii re­voluţii tehnocratice contra umanitatii, a opiumului popoarelor, crestinismul, si, in special, a elementului credincios ortodox romanesc.

Pe această bază se vor crea condiţiile necesare trecerii României la un stadiu superior de dezvoltare economico-socială anti-umana si anti-romaneasca. Hotărâtor este acum ca, în spiri­tul planurilor şi programelor, al orientărilor de largă perspectivă, cu­prinse în cuvântarea programa­tică a secretarului general al partidului la marele forum democratic din luna decembrie 2006, să acţionăm cu toată fermitatea pentru înfăptuirea în cele mai bune condiţii în viaţă a tuturor obiectivelor de dezvoltare economico-socială anti-romaneasca si de propasire a intereselor noastra impotriva Romaniei. (Aplauze)

Doresc să mă refer, în mod deo­sebit, la rolul important care revine ştiinţei, învăţământului şi culturii bolsevice, la necesitatea de a face totul pentru aşezarea la baza întregii activităţi, din toate sectoarele, a celor mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, ale cunoaşterii umane, în general, pentru biometrizarea si robotizarea sclavilor nostri din ceea ce inca se considera a fi “poporul roman”.

Trebuie să perfecţionăm conti­nuu activitatea de cercetare ştiinţifică şi tehnică, în vederea înfăptuirii în cele mai bune condiţii a marilor obiective care asigură înălţarea ţării noastre pe noi culmi de progres şi civilizaţie, a controlului total electronic, a revolutiei biometrice, pentru ridicarea generală a nivelului de cunoştinţe ştiinţifice şi cu acest prilej justeţea politicii externe a partidului nostru, a României neokominterniste de dezvoltare a colaborării cu toate ţările foste socia­liste, cu ţările în curs de dezvoltare, precum şi cu ţările capitaliste dezvoltate, în spiritul principiilor coe­xistenţei paşnice, cu toate statele lumii, fără deosebire de orânduire socială, cu conditia ca noi sa conducem in teritoriile respective, dupa cum ne-a invatat maestrul Trotki, prin infiltrarea si ocuparea din interior a tuturor institutiilor statului pana nu mai ramane piatra de piatra din acea tara.

In incheiere, nu pot sa uit de Omagiul pe care mi l-au facut editura Humanitas, unde am si debutat odinioara, sub bagheta lui Valter Roman, acum a dragului Gabi Liiceanu, si tovarasii mei de drum de la Idei in Dialog, revista savatului de renume penal Sorin Ovidiu Vintu, si de la Dilema veche, a iubitului nostru prieten comun Dinu Patriciu, patronul lui Andrei Plesu. Prin politrucii de frunte ai noii scoli de cadre de la Colegiul Novaia Europa, mi-au inaltat o oda aniversara demna de trambitat si in Piata Rosie: “Nu avem voie să uităm comunismul, iar Vladimir Tismăneanu are grijă de asta, ducînd mai departe flacara lui chiar si cand se face scrum, precum crematii de la Ateneu si de la Monumentul Eroilor Comunisti”.

Va multumesc din inima tovarase comandant Traian Basescu, pardon, stimate domnule presedinte al fostei Romanii, si va astept alaturi de mine, pe culmile democratiei multilateral dezvoltate!”

Conform surselor prezente la decernarea ordinului “pentru merit” in ale democratiei, la auzul acestui discurs epocal presedintele Traian Basescu a rostit doar trei cuvinte, la fel de epocale:

“Hă, hă, hă”! :)

Sursa: Pacepa.ro

Vezi si: Un cadou de 4 iulie – Ziua Americii, pentru autoritatile SUA si CSAT. Aurel Rogojan despre Cazul Tismaneanu. Cu o addenda de Larry Watts si documente ale Kominternului si Securitatii. Compania a deschis “Fereastra Serviciilor Secrete”

“Cazul Volodea” sau Ce vor sa stie americanii despre emigrarea lui Vladimir Tismaneanu

Add a comment

VIDEO: Mostenirea Clandestina (III). Larry Watts si Monica Ghiurco au prezentat retelele GRU si KGB din Romania la TVR, de la Walter la Pacepa si Tismaneanu

Mostenirea Clandestina (III) from ZiaristiOnlineTV on Vimeo.

Ultima parte a documentarului Mostenirea Clandestina realizat de Monica Ghiurco despre Larry Watts si cartea sa, “Fereste-ma, Doamne, de prieteni! Razboiul clandestin al blocului sovietic cu Romania”

Vezi mai jos si celalalte episoade! Dar si cand vom ocupa total Romania, sa vad eu cum se va mai strecura la TVR o asemenea porcarie anti-KGB!

2 comments

Iar m-au prins. Liviu Tofan de la Europa Libera, care scrie o carte despre Afacerea Haiducu, ma deconspira: Generalul DIE I.M. Pacepa – flagrant de fals în declaratii

Iar m-au prins! Cititi aici:


Cercetatorul Liviu Tofan, fost redactor sef adjunct al postului Radio Europa Libera, care, din cate deduc, pregateste o carte-document despre Afacerea Haiducu, ia la bani marunti minciunile din cartea despre Pacepa a fostei secretare PCR pe TVR in decembrie 1989, Lucia Hossu Longin, convertita peste noapte in “anticomunista” si revenita in Consiliul de Administratiae al actualei TVR, din partea PNL. Cu acribie, Liviu Tofan descopera in cartea “Fată în fată cu generalul Ion Mihai Pacepa” aparuta la fosta Editura Politica a PCR, actualmente Humanitas, a lui Gabriel Liiceanu, falsuri istorice jenante debitate de Pacepa si colportate de Longin (despre care se spune ca facea partea din reteaua tovarasului general DIE). Cum ar fi, de exemplu, o declaratie despre Afacerea Hernu pusa in gura lui Mitterrand intr-un an cand fostul presedinte francez nu mai era in viata…  Interesant de observat cum, in apararea fantomei Pacepa se tin de manuta diversi agenti si traficanti de influenta care, in aparenta, fac parte din cercuri politice si de interese diferite, de la Vladimir Tismaneanu si Gabriel Liiceanu la Lucia Hossu Longin si indelung propagandistul lui Pacepa in Romania, Sorin Rosca Stanescu. Daca avem in vedere recentele dezvaluri privind apartenenta lui Pacepa la KGB, pe linia vechiului NKVD si presupunerile ca toate persoanele de mai sus activeaza “pe deplin consipirat”, nu avem, insa, de ce sa ne mai miram. Redam mai jos articolul fostului redactor sef adjunct al Radio Europa Libera / sectia romana:

Generalul DIE I.M. Pacepa – flagrant de fals în declaratii

Am cumpărat cartea “Fată în fată cu generalul Ion Mihai Pacepa” (Ed. Humanitas) mai mult dintr-un fel de simt al datoriei (de cercetător şi de fost “obiectiv” al Securitătii), dar şi pentru că un prieten din occident era curios să afle eventuale noutăti puse pe tapet de fostul general de Securitate. Mie mi se spusese chiar că n-ar fi nimic nou în acest lung interviu luat lui Pacepa de dna Lucia Hossu Longin.

Dar, mi-am zis, mai bine să văd cu ochii mei. Si bine am făcut. Căci am dat peste afirmatii care m-au uimit, pur şi simplu, prin precaritatea veridicitătii lor (ca să nu mai vorbesc de superficialitatea receptării lor de către autoarea interviului). Uimit pentru că, în exemplele pe care le voi da în continuare, este vorba despre fapte a căror verificare este la îndemîna aproape oricui; ca să nu mai spun că, în cazul de fată, improvizatiile “după ureche” vin din partea unui om din domeniul “intelligence”, cunoscător – nu-i aşa – al materiei din interior, de la sursă, ca nimeni altul.

Mi-a sărit în ochi numele “Haiducu” (pag. 79). Aha, mi-am zis, interesant; să vedem ce are de zis Pacepa despre cazul Haiducu, un caz pe care îl cercetez de un an şi jumătate, şi despre care cred că ştiu mai mult decît oricare alt muritor de rînd (formulare menită să-i excludă pe cei din serviciile speciale, româneşti sau străine). Citesc şi mă minunez. Un neadevăr după altul, o confuzie mai gravă ca cealaltă. Textul seamănă foarte mult cu materialul unui superifical şi neşcolit începător român în ale gazetăriei, care a copiat şi luat de bune fără nici cea mai sumară verificare aiurelile scrise de un ziarist “bazat”, dar de fapt la fel de superifical şi neşcolit ca şi începătorul (vi se pare cunoscut?). Dar, să le luăm pe rînd. Pacepa mentionează anul 1982 “cînd DIE, rebotezată CIE, a încercat să-l asasineze pe Paul Goma la Paris”. Toate bune pînă aici, deşi lipseşte deja un element foarte important asupra căruia voi reveni. Mai departe: “Am colaborat cu DST-ul francez (ăsta e Serviciul de Contrainformatii) şi-am văzut stiloul pe care generalul Pleşită i l-a dat lui Haiducu, ofiterul DIA însărcinat să-l asasineze pe Goma. Stiloul continea otravă, nu cerneală, adică avea un compartiment pentru cerneală şi un al doilea pentru otravă”. Nu ştim ce a văzut generalul Pacepa, dar un asemenea stilou n-a existat niciodată. Este adevărat că legenda acestui stilou cu otravă a circulat prin presa vremii, iar generalul s-a inspirat probabil din aceste articole nedocumentate. În imaginea alăturată (la începutul postului) se poate vedea că “stiloul” era în realitate un banal pix Parker.

Fotografia a fost realizată de DST ca document intern, şi a fost reprodusă chiar de Matei Haiducu în cartea sa în limba franceză “J’AI REFUSÉ DE TUER” (Ed. Plon, 1984), carte niciodată tradusă în limba română. Rolul pixului a fost de a servi ca un fel de mijloc de transport şi de ascunzătoare pentru minuscula pilulă de otravă ascunsă sub buşonul de plastic al minei, cum indică săgeata din imagine. Fapt este că Pacepa nu putea să “vadă” şi să descrie un stilou care nu a existat niciodată. De ce o face, totuşi? Pasajul citat mai sus mai contine o inadvertentă: “Haiducu, ofiterul DIA”. DIA înseamnă “Directia de Informatii a Armatei”, de care Haiducu nu a apartinut niciodată. Că avem aici DIA în loc de DIE trebuie să fie o scăpare a lui Pacepa sau o greşeală de transcriere a dnei Longin. Confuzia este însă caracteristică pentru întreg pasajul referitor la cazul Haiducu. Daca Pacepa ar fi ştiut efectiv ceva despre Matei Haiducu, ar fi fost mult mai interesant – şi mai aproape de adevăr – dacă ne-ar fi spus care era misiunea reală a acestui ofiter – şi în nici un caz “însărcinat cu asasinate”; sau dacă ar fi precizat că Haiducu apartinea de UM0103 a DIE, unitate de “ilegali” specializată pe emigratie, minorităti, culte, contraspionaj, penetrare tehnico-ştiintifică şamd. Nimic din toate acestea. Pentru o mai bună întelegere a confuziei totale din acest pasaj, iată continuarea: “Urma ca această otravă să-i fie pusă în pahar lui Goma cu ocazia unei receptii. Pleşită personal i-a dat stiloul, i-a dat sarcinile, Haiducu le-a acceptat. Apoi eu am defectat”. Avînd în vedere că tentativa de otrăvire a lui Goma făcea parte dintr-o misiune desfăşurată în anul 1982, iar Pacepa a defectat în anul 1978, cronologia pe care ne-o serveşte Generalul – “apoi am defectat” – e complet anapoda. Pacepa a fugit cu patru ani înainte de evenimentele despre care vorbeşte de parcă s-ar fi petrecut înaintea fugii sale. “Și-am informat despre toată istoria cu asasinarea lui Goma DST-ul francez (m-am dus la Paris)”. Deci, după defectare, Pacepa a informat DST-ul despre un plan de asasinare care avea să existe abia cîtiva ani mai tîrziu. “M-am dus la Paris”, spune Generalul. Aici aş face doar precizarea că prima vizită documentată a lui Pacepa la Paris după defectarea sa a avut loc în anul 1996. Să citim mai departe: “DST-ul francez l-a chemat pe Haiducu la o întîlnire: “Domnule Haiucu” – Haiducu venise acolo sub o identitate fraceză, era ofiter ilegal, avea o cu totul altă identitate, alt nume – “ce faceti? Cum o mai duceti?”… Nimic mai fals. Haiducu nu avea nici alt nume, nici altă identitate. Matei Haiducu venise în Franta, în 1975, doar cu “legenda” destul de subtire de persoană persecutată politic, motiv pentru care a şi cerut – şi obtinut foarte repede – azil politic. Altfel, biografia lui era absolut autentică, omitînd, evident, doar faptul că era ofiter de Securitate. Haiducu nu venise în Franta cu alt nume sau altă identitate. Iar cetătenia franceză o dobîndise în noiembrie 1978 în urma căsătoriei cu o frantuzoaică, devenită Madame Haiducu. O altă identitate avea să capete Haiducu abia în septembrie 1982, cînd a devenit Mathieu Forestier şi a trecut sub protectia totală a serviciilor franceze. Dialogul reprodus de generalul Pacepa continuă astfel: “O, by the way, ati auzit de numele Pacepa?” A înlemnit. “Știti c-a defectat, ştiti că acuma este aici, la noi în sediu?” Peste trei zile Haiducu a telefonat şi-a spus tot ce-i ordonase Pleşită. Asta nu se ştie… El a venit, el a spus şi el a dat tot planul, pe care noi nu-l ştiam. Eu ştiam doar de Haiducu, nu ştiam că a primit ordin să-l execute pe Goma”. Cum nu ştia, cînd cu o pagină înainte Pacepa spunea: “şi-am informat despre toată istoria cu asasinarea lui Goma DST-ul francez”? Trecem peste. Interpelarea lui Haiducu de către DST s-a produs într-adevăr în septembrie 1979, dar Haiducu nu avea cum să spună “peste trei zile” ceva ce nu avea să afle decît în februarie 1982. Revelatiile lui Pacepa continuă pe aceeaşi notă fantezistă: “După ce s-a aflat toată istoria, DST-ul, care este o organizatie fantastică, a înscenat asasinarea lui Goma. Nu ştiu dacă cunoaşteti detaliile. Haiducu a venit, i-a pus otrava în pahar, otrava nu mai era otravă, stiloul era alt stilou, Goma a băut şi-a căzut. Salvarea a venit, l-a luat, scandal, Goma a murit, Goma este dus la spital. Preşedintele Mitterrand a dat o declaratie – era invitat să vină în România: “Suspend vizita în România pentru că serviciul de spionaj român a devenit o bandă de criminali”. În timpul ăsta, Goma era la o casă conspirativă şi sărbătorea evenimentul, succesul”. Această înşiruire de fabulatii este pur şi simplu aiuritoare. Scena respectivă a fost descrisă atît de Haiducu în cartea sa mentionată mai sus, cît şi de Paul Goma în “SOLDATUL CÎINELUI” (Ed. Humanitas 1991), carte apărută în Franta încă din 1983 la editura Hachette sub titlul “CHASSÉ-CROISÉ”. Cele două descrieri se completează perfect şi ne dau imaginea reală a celor întîmplate în ziua de 18 mai 1982. Într-adevăr, DST-ul a înscenat “otrăvirea” lui Paul Goma, dar, “nu ştiu dacă cunoaşteti detaliile”, cum spune Pacepa, motiv pentru care vi le prezint pe cele reale: stiloul, care era un pix, nu a jucat nici un rol; Goma nu a băut, şi nici nu a căzut. În momentul în care a luat paharul în mînă, Goma a fost lovit peste mînă, ca din greşeală, de “ziaristul” francez de lîngă el (un agent al DST), iar paharul s-a răsturnat pe masă, otrăvirea fiind astfel “ratată”. N-a venit nici o salvare, care evident că nici nu a dus pe nimeni la spital. Nu s-a spus că Goma ar fi murit, şi nu a existat nici un fel de scandal. Despre această scenă nici nu s-a ştiut nimic luni de zile, pînă în septembrie 1982, cînd a relatat-o presei chiar Paul Goma. El nu a fost dus la nici o casă conspirativă (reflex securist), şi nu a sărbătorit nimic. Pur şi simplu a luat un taxi, însotit de “ziaristul” mentionat, şi s-a dus acasă, escortat discret, pentru protectie, de o maşină a DST-ului (care l-a pierdut pe drum) şi de către Haiducu în maşina acestuia. Iar declaratia lui Mitterrand citată de Pacepa nu a existat niciodată. Vizita oficială pe care Mitterrand urma să o facă în România în luna septembrie a lui 1982 a fost amînată printr-un simplu comunicat de presă în care se invoca agenda prea încărcată a preşedintelui francez – atît şi nimic mai mult. Iar acest anunt a fost făcut pe 28 iulie, la peste două luni de la scena de mai sus şi despre care, repet, nu a ştiut nimeni, darămite să fi provocat vreun “scandal”. Cam astea sunt “dezvăluirile” generalului Pacepa despre cazul Haiducu. De neînteles. De-a dreptul ciudat este faptul că lui Pacepa îi scapă tocmai aspectul public, notoriu, care a făcut celebru acest caz sub numele de “Afacerea Tănase”: tentativa de lichidare a scriitorului Virgil Tănase, principala misiune a lui Haiducu. Și cum se face că Pacepa nu ne dă nici cea mai mică explicatie pentru diversiunea organizată de DST prin “otrăvirea” lui Goma? DST-ul a făcut-o doar aşa, ca să se afle în treabă, sau ca să joace un pic de teatru de amatori? Nu, ea a fost doar un episod dintr-o fabuloasă afacere de spionaj, una din cele mai fascinante ale războiului rece, cu un substrat uluitor. Contributia generalului Pacepa la elucidarea acestei afaceri cu adevărat senzationale se rezumă, din păcate, la răspîndirea de noi neadevăruri pe care le girează cu aura sa de insider atoateştiutor, dar le colportează cu nonşalanta unui flecar oarecare informat la mîna a şaptea. El face astfel un mare deserviciu relativ la prelucrarea fondată, profesionistă şi corectă a trecutului ceauşisto-comunist şi a celor comise – în România şi în afara ei – de Securitatea din care a făcut parte. Oare se gîndeşte doamna Hossu Longin să pregătească o erată? Dacă doar acest mic fragment analizat se dovedeşte atît de precar ca adevăr şi corectitudine a faptelor, ce să credem despre restul cărtii?

Voi încheia cu un alt exemplu flagrant despre cum tratează Pacepa fapte şi date istorice elementare. Exemplul nu se referă la această carte, ci la un interviu acordat de general ziarului Ziua acum trei ani. În partea a patra a interviului, publicată în 12 septembrie 2006, Pacepa se referă, între altele, la afacerea “Hernu” (Franta 1996), şi afirmă că “în 1997, preşedintele Mitterrand a declarat public că actiunea lui Caraman a fost o provocare, şi a reabilitat oficial memoria lui Hernu”. Am citat. O mică precizare: Mihai Caraman, primul şef al SIE după 1989, este cel care a dat francezilor dosarul Hernu din arhivele Securitătii (o copie fiind şi în posesia noastră). Revenim la afirmatia lui Pacepa cum că Mitterrand ar fi calificat public actiunea lui Caraman drept provocate şi l-ar fi reabilitat pe Charles Hernu, fostul său prieten şi ministru al apărării. Ce ne facem însă cu faptul că, în 1997, Mitterrand nu putea face toate acestea pentru că nu mai era în viată? Ca să nu mai spunem că Mitterrand nu a vorbit niciodată public despre cazul Hernu pentru simplul motiv că tot el l-a făcut “secret de stat” şi l-a “îngropat” din clipa în care a văzut dosarul Hernu, în toamna lui 1992, că acest caz nu a devenit public decît abia în toamna lui 1996, iar Mitterrand s-a îndreptat spre o lume mai bună (sperăm) cu vreo zece luni înainte, la 8 ianuarie 1996. Dacă Pacepa este în stare să pună în gura unei personalităti afirmatii pe care aceasta nu le-a făcut pentru simplul motiv că nu mai era în viată la momentul invocat, ce poate să mai urmeze? Ah, da, urmează un film documentar cu şi despre generalul Ion Mihai Pacepa, tot o realizare a doamnei Lucia Hossu Longin.

Liviu Tofan

5 comments

Retegan mi-arata ’78-ul! Parca nu stie toata lumea ca asta e anul in care io, Pacepa, mi-am inceput misiunea de dezinformare strategica data de KGB. Ce sa zic!?… VIDEO


Mai multe Video la anti-KGB-istii online!

1 comment

De ce nu m-a ucis Securitatea. Grupul Operativ Special de Acţiune Acoperită Externă pe urmele lui Pacepa aka Paul Montaigne, inainte de reintalnirea cu tovarăşul general-maior Kim Philby, erou al URSS

Identităţi strict secrete – pe urmele lui Pacepa
Dialog cu un om care nu există

Istoria serviciilor secrete de pretutindeni abundă de exemple privind punerea în executare a sentinţelor de condamnare la moarte pronunţate de justiţie împotriva trădătorilor refugiaţi pe teritoriul altor state şi sub a căror protecţie se aflau. Există, de asemenea, o bogată cazuistică în care trădătorii au fost răpiţi şi aduşi, în colete diplomatice sau în alte modalităţi, în ţările pe care le-au trădat, date fiind, pe de o parte, exigenţele înfăptuirii justiţiei, iar, pe de altă parte, interesele serviciilor de securitate de a clarifica, până în cele mai mici detalii, circumstanţele şi consecinţele actelor de trădare, precum şi pentru a fi de luare aminte celor care ar fi avut  intenţii  să se pună în slujba unor puteri străine.

Putem vorbi chiar şi de un top al serviciilor secrete care şi-au făcut o regulă din prinderea şi pedepsirea trădătorilor fugari, denumiţi, cu totul impropriu, “defectori”. Aşa de exemplu, serviciile speciale israeliene nu concep să închidă vreun caz de spionaj-trădare fără aducerea în Israel a trădătorului fugar. La fel şi în ceea ce priveşte recuperarea agenţilor proprii condamnaţi de statele împotriva cărora au acţionat. Nu contează care sunt aceste state. Măiestria cu care au fost concepute operaţiunile de înşelare a vigilenţei protectorilor trădătorilor şi ingeniozitatea soluţiilor de aducere a vinovaţilor în Israel au devenit “suport de curs” în marile şcoli de spionaj şi contraspionaj ale lumii. Desigur, cu mult înaintea apariţiei serviciilor israeliene, Ohrana, Ceka, NKVD-ul, KGB-ul în Rusia, TEWU în China au excelat şi ele în asemenea operaţiuni.

Romania are, la rândul ei, o lungă şi nefericită experienţă a trădărilor de ţară, din care, din păcate, nu s-au desprins încă suficiente concluzii şi învăţăminte pentru prezent şi viitorime.

În Centrala Serviciului Extern al Securităţii a existat un Grup Operativ Special de Acţiune Acoperită Externă, care avea misiunea pregătirii punerii în aplicare a sentinţelor definitive de condamnare la moarte, pronunţate de justiţie.

Ofiţerii care au făcut parte din acest grup au identităţile strict secrete. Ei sunt “oameni care nu există”… Prilejul de a avea astfel de interlocutori este cu totul excepţional. În cele ce urmează, vom prezenta dialogurile avute cu “un om care nu există”. Asemenea tuturor cazurilor de “oameni care nu există”, şi interlocutorul nostru a fost acoperit cu mai multe nume de cod, dintre care l-a ales,  pentru  a se prezenta cititorilor, pe cel preferat: “Tiberiu Cenădeanu“.

Aurel Rogojan: Domnule Tiberiu Cenădeanu, în a doua jumătate a anilor `80 ştiu că v-aţi ocupat incidental şi de o reevaluare a situaţiei trădătorilor României aflaţi sub protecţia puterilor străine pentru ai căror arginţi şi-au încălcat jurământul de credinţă. Aţi înaintat atunci şefului Departamentului Securităţii Statului şi un “album“ cu cei în cauză. Mai reţineţi care era numărul lor şi în ce interval de timp săvârşiseră actele de trădare?

Tiberiu Cenădeanu: Da… Erau câteva zeci de trădători, din rândul foştilor cetăţeni români care, aflându-se în interes de stat în alte ţări, “au trecut de partea inamicului”. Lumea era atunci divizată în două sisteme politice şi două alianţe militare, situate pe poziţii ireconciliabile, fiecare dintre părţi calificând astfel asemenea fapte. Perioada avută în vedere începea în anii ’50 şi se încheia cu cel mai recent caz de trădare

– Din ce categorii de ocupaţii proveneau trădătorii?

– Aveam o ierarhie a priorităţilor de care ne ocupam cu precădere. Personalităţi publice importante din domenii strategice, foşti conducători de instituţii, cercetători, înalţi ofiţeri din armată, aşa-zişi detaşaţi în ministerele şi sectoarele economice în legătură cu apărarea, care au fost racolaţi de servicii de spionaj pentru a intra în posesia secretelor deţinute. Ponderea nu era reprezentată, aşa cum s-a încercat a se acredita, de foşti ofiţeri  din Serviciul Extern al Securităţii. Această categorie nu deţinea cele mari secrete, din care puterile străine să obţină avantaje strategice, economice ori tehnico-ştiinţifice. Consecinţele trădării lor se limitau, cel mai adesea, la operaţiunile în care erau introduşi şi un eventual impact politic,  cum a fost cazul lui Pacepa.

– Dosarul operaţiunii de urmărire a trădătorilor fugari pe care l-aţi prezentat era actualizat şi sistematizat, cu memorandumuri cronologice cât mai exacte cu putinţă, ceea ce demonstra că situaţia lor era relativ bine cunoscută. În pofida acestei realităţi, din câte îmi aduc aminte, nu reţin să se fi pus în executare nici o sentinţă de condamnare la moarte şi nici nu a fost adus în ţară vreun trădător.

Aţi reţinut corect.

– Atunci cum trebuie înţeles acel impresionant efort informativ (şi nu numai!) de a-i urmări, în condiţii uneori foarte grele şi riscante, fără a face ceea ce alte servicii nu ar fi ezitat?

Nu-i urmăream pentru punerea în aplicare a sentinţelor ori pentru a-i răpi şi aduce clandestin în ţară. Obiectivul imediat vizat era protecţia personalului misiunilor permanente ori a delegaţiilor României în străinătate împotriva eventualelor încercări de a acţiona împotriva lor. În situaţii speciale determinate, respectiv vizite de nivel înalt ale oficialilor români – şeful statului sau primul-ministru -, se colabora cu autorităţile ţărilor respective. Noi le ceream nominal ca aceia în cauză să fie “asiguraţi” pe timpul prezenţei delegaţiei oficiale, iar şefii poliţiei ori ai serviciilor de securitate ne garantau că nu vor ajunge nici măcar în preajma spaţiilor securizate.

– Există, totuşi, afirmaţii privind atentate, angajări de mercenari ai morţii, răpiri…

Continue Reading…

1 comment

Afacerea Pacepa – Filiera KGB. Conferinta publica sustinuta la Universitatea din Oradea – Facultatea de istorie – Amfiteatrul “Nicolae Iorga”

Afacerea Pacepa

de Aurel I Rogojan, general (r) SRI

Conferinta publica sustinuta la Universitatea din Oradea – Facultatea de istorie – Amfiteatrul “Nicolae Iorga”

Tradarea lui Ion Mihai Pacepa ocupa cu intermitente, intotdeauna calculate, pagini ale spatiului mediatic romanesc din ultimele doua decenii. Etichetele cele mai frecvente: “tradator”, “defector” sau “erou” i-au fost atribuite functie de contextul in care i s-au judecat faptele, ori de partea baricadei ideologice in care s-au aflat comentatorii.
Tradarea implica “defectiunea”, deci nu suntem in prezenta a doua notiuni distincte. “Defectorul”/ dezertorul/ este un termen mai mult de jargon profesional, care a facut cariera dupa o carte de referinta in materie de tradatori, a lui Harry Rositze, intitulata “C.I.A. 25 ans au sein de l`Agence d`espionage”, aparuta in 1978. Autorul a radiografiat marile cazuri de tradare ale unor inalti ofiteri, spioni sau/si diplomati ai Moscovei, incepand cu anii ’50 din epoca razboiului rece. Pentru a nu se complica in itele si asa incurcate ale aspectelor politico-diplomatice ridicate de fiecare caz de tradare, anchetatorii americani, care se ocupau cu “descarcarea de informatii” a dezertorilor importanti din elita serviciilor de securitate ori armatelor din tarile Tratatului de la Varsovia, i-au numit pe cei care savarseau oripilanta crima a tradarii, dintotdeauna pedepsita cu moartea, “defectori”.
In opinia noastra, denumirea nu a fost, insa, “la inspiratie”, ci rezultatul unor rationamente. Astfel, termenul, pe care unii sunt tentati sa-l considere doar un eufemism pentru desemnarea tradatorului, are semnificatii multiple si de adancime:
• un agent care s-a pus in serviciul altui stat, urmare a defectiunii sistemului de contraspionaj advers, care s-a bazat pe cineva nesigur, admis in sistem fara a fi fost temeinic verificat, iar ulterior nu i s-au cunoscut si demascat intentiile, pentru a nu fi posibila tradarea;
• un agent care, prin secretele furnizate, a provocat defecte sistemului de securitatea al partii adverse;
• un agent cu defecte, tare caracteriale ori vicii, pe seama carora a fost racolat, pus in dependenta, determinat sa tradeze si fata de care se impune prudenta si un regim special;
• un agent care aparent s-a predat si reuseste sa castige incredere, pentru ca ulterior sa-si valorifice potentialul defector impotriva partii care l-a adoptat.
Taxonomia defectorilor: dezetori la inamic; fugari din tara; ramasi pe loc (cazul Mircea Raceanu), dupa motivatie – voluntari, cointeresati, constransi prin santaj.
Pe un astfel de rationament, Jesus Angleton, contraspionul sef al C.I.A., din anii ei de glorie, a dezvoltat un adevarat proces tehnologic de vanatoare a presupusilor agenti ai serviciilor estice, trimisi inspre Agentie ca defectori. Nu se poate spune ca Angleton, primul spion american (cu acoperire diplomatica la Roma) care a recrutat ca agent un viitor Papa, pe cardinalul Montini, dupa ce constatase cat de adanc patrunsesera sovieticii in Cetatea Sfantului Scaun, nu ar fi avut temei sa nu vada in fiecare “defector” un agent de intoxicare. Inconvenientul era insa pe masura. De fiecare defector se ocupa o echipa complexa, care ramanea blocata timp indelungat. Cum numarul defectorilor tot crestea, sporeau si efectivele contraspionajului ocupate cu cercetarea lor si verificarea informatiilor furnizate. In acest fel, contraspionajul S.U.A. putea alerga pe nesfarsite piste false si condimentate cu tot felul de surprize, care le faceau din ce in ce mai interesante, iar spionajul sovietic avea cale libera pe autostrazile informatiilor delicate ale natiunii americane.
In ceea ce priveste “tradarea” si “eroismul”, etichetele sunt relative si rationamentele mai practice si ceva mai simple. Este vorba despre fatetele aceleiasi monede, dar a carei valoare este data de sistemul referintelor axiologice ale utilizatorului. In spionaj si contraspionaj, eroii unei parti sunt tradatorii celeilalte parti si viceversa. Astfel, Nathaniel Halle, primul spion erou al Razboiului de independenta, in urma caruia aveau sa fie proclamate Statele Unite ale Americii, a fost condamnat la moarte de englezi pentru tradare. In cealalta parte, americanii i-au ridicat statuie si i-au pus efigia pe marcile postale. Pacepa nu face parte din aceasta categorie de tradatori si spioni.

Continue Reading…

4 comments

Exclusivitate BURSA. Larry Watts: Pacepa a fost agent sovietic

EXCLUSIVITATE: Larry Watts: Pacepa a fost agent sovietic
12.05.2011
Larry Watts îşi lansează astăzi la Bucureşti cartea  "Fereşte-mă, Doamne, de prieteni! Războiul clandestin al blocului sovietic cu România".   Fotografie realizată  de Cristina Nichitus Roncea.
Larry Watts îşi lansează astăzi la Bucureşti cartea “Fereşte-mă, Doamne, de prieteni! Războiul clandestin al blocului sovietic cu România”. Fotografie realizată de Cristina Nichitus Roncea.
Istoricul american Larry Watts, consultant al RAND Corporation, îşi lansează azi, la Bucureşti, o carte care va răsturna istoria secretă a României şi a Pactului de la Varşovia, aşa cum era ea cunoscută până acum. “Fereşte-mă, Doamne, de prieteni! Războiul clandestin al blocului sovietic cu România”, este titlul ales de specialistul pe probleme militare şi de intelligence pentru a sintetiza bătălia împotriva României dusă în interiorul Pactului de la Varşovia şi coordonată de “centrala Moscova”. Din zona dezvălurilor noi despre foşti agenţi ai serviciilor speciale sovietice iese la suprafaţă şi un nume cu o oarecare rezonanţă, pentru România: Ion Mihai Pacepa. Am stat de vorbă cu istoricul american, în exclusivitate pentru “BURSA”, ca să ne lămurim care este adevărata poveste a generalului nomenclaturist, fost adjunct al DIE (actualul SIE), “defectat” în Statele Unite în 1978 şi considerat “erou” de protipendada intelectuală de pe Dâmboviţa.
Larry Watts e direct şi la obiect: “Preşedintele Carter a ştiut de la bun început. Bineînţeles: a ştiut că este agent sovietic”. Afirmaţia categorică, demonstrată în volumul istoricului american, răstoarnă complet teoriile “oficiale” de până acum. Teza a mai fost avansată în România, dar de data aceasta confirmarea vine chiar din ţara care a fost silită să-l găzduiască. Larry Watts ne spune că CIA a avut sarcina să verifice “informaţiile” cu care Pacepa venise la pachet. “Toate erau minciuni absolute! Să le luăm la rând, pe cele principale: 1) Teza că regimul, respectiv România, era un “cal troian” al URSS. Complet fals!;
2) Teza potrivit căreia România se afla în vârful reţelei sovietice de spionaj şi furt de tehnologie sofisticată militară din Statele Unite. Fals! Chiar dimpotrivă, după cum veţi putea citi în cel de-al doilea volum; şi 3) că România, prin “pretextul” ei de mediere a conflictului din Orient, servea de fapt Moscova şi încuraja terorismul împotriva Israelului şi a statelor moderate arabe. Niciuna dintre acestea nu au fost adevărate. Şi serviciile noastre au verificat şi iar au verificat şi iar au verificat… Ca o pată de culoare: ştiţi ce au descoperit agenţii noştri?
Că singura tehnologie furată de români de la americani a fost cea folosită pentru parbrizele Daciei! Iar ultima teorie a fost infirmată oficial chiar de către israelieni, prin Shimon Peres. Nu cred că este important dacă a fost agent al KGB sau al GRU cât faptul că misiunea sa a fost, aşadar, de < asasinare > a României şi distrugere a principalelor direcţii ale cooperării româno-americane din acei ani şi de după. Ceea ce este sigur este că a fost totalmente ostil intereselor naţionale româneşti şi a relaţiilor dintre Statele Unite şi Româ-nia, şi a continuat să fie la fel şi după 1989″.
“Ce şi ale cui interese a servit sunt, cred, mai puţin importante decât faptul că niciunele n-au fost româneşti”, conchide istoricul american a cărui carte se lansează astăzi, la Biblioteca Centrală Universitară.
Victor Roncea / Bursa



Add a comment

M-au prins! CNSAS: Pacepa a fost agent al politiei politice comuniste

3 comments