Sursa Foto de la B1: Am gasit cateva fotografii de cand eram stab al Securitatii. Pe spate, o dedicatie: “Profesorului meu in arta KGB, Ion Mihai Pacepa, cu drag, Volodea”. FOTO din Albumul Pacepa.ro
Misteriosul domn Pacepa
de Larry Watts
Subiectul referitor la Ion Mihai Pacepa, cel care a ales să “schimbe tabăra”, este unul controversat. Există dezbateri despre angajatorii domnului Pacepa, dacă a fost sau nu reprezentantul Securităţii statului, care este natura dezertării sale, cât de importantă a fost contribuţia sa la căderea lui Ceauşescu, în ce măsură fuga sa a avut o importanţă în procesul de democratizare a României etc.
Unele dintre aceste subiecte au fost elucidate şi nu ne mai preocupă. Altele rămân pe tărâmul supoziţiilor. În cele ce urmează doresc să fac referire la trei dintre ele.
A lucrat Pacepa pentru KGB?
Pacepa a declarat atât echipelor germane, cât şi celor americane implicate în dezertarea sa, că a lucrat direct în favoarea KGB-ului – deşi era la vremea respectivă adjunctul şefului serviciilor de informaţii externe. De fapt, el nu a ezitat niciodată să sublinieze faptul că a lucrat ca agent KGB. În cartea să din 1987, „Orizonturi Roşii”, el a subliniat faptul că a avut întâlniri personale cu şeful KGB Yuri Andropov şi insistă asupra faptului că raporta direct către Alexander Mikhailovich Sakharovski, şeful serviciilor de informaţii străine al KGB.
Desigur că la vremea respectivă Pacepa încerca să acrediteze ideea că Securitatea şi Ceauşescu- erau agenţi ai Moscovei, dar afirmaţiile sale privind faptul că raporta direct şefilor KGB au fost explicite şi nu doar metaforice.
În cadrul unui simpozion public referitor la activitatea KGB-ului, în cadrul căruia a dezbătut problematica cu James Woolsey, fost Director al CIA şi fostul disident sovietic Vladimir Bukovsky, el a afirmat, fără echivoc, că „am petrecut 27 de ani din viaţa mea lucrând pentru KGB şi am părăsit această tabără acum 26 de ani” (Front Page Magazine, 30 aprilie 2004).
Cei „27 de ani” acoperă întreaga perioadă a carierei sale în Securitate, de la începuturile acesteia în 1951, când securitatea românească era controlată integral de centrala de la Moscova şi până la dezertarea sa, în 1978.
Pacepa a reafirmat cu perseverenţă că în 1972, superiorul său din KGB i-a acordat responsabilitatea pentru „operaţii ilegale în România” (The American Spectator, 9 iulie 2010). Nu exista nicio controversă în ceea ce priveşte faptul unanim recunoscut, atât de către CIA, cât şi de către BND precum şi de către alte medii informate – privind faptul că Pacepa lucra pentru KGB. De ce există această controversă în media din România, este un mister.
Securitatea era controlată de către KGB?
Acest aspect este un pic mai sensibil dacă luăm în considerare faptul că unii consideră că KGB-ul avea abilitatea de a recruta agenţi dubli în cadrul Securităţii, ca o „dovadă” a controlului pe care îl exercita. Oricum, un număr însemnat de surse confirmă că serviciile de inteligenţă româneşti au întrerupt orice cooperare explicită cu KGB-ul încă din 1963.
Dezertorii din serviciile secrete cehoslovace Ladislav Bittman şi Jan Sejna raportează că problemele de colaborare cu România au început în 1962. Liderul sovietic Nikolai Podgorny a specificat anul 1963, ca anul încetării colaborării. În conformitate cu cele declarate de Serviciile Est Germane, Stasi, liderii KGB i-au informat în legătură cu încetarea acestei colaborări în timpul discuţiilor bilaterale din 1967. De asemenea, Yuri Andropov nota în raportul său anual, după primul an ca şef al KGB-ului, că organizaţia a primit doar informaţii minimale din partea română şi acestea doar de la ambasadorul României.
Cu excepţia serviciilor secrete bulgare, KDS, pe care România încă speră să le cointereseze în ideea unui Pact Balcanic, independent de Uniunea Sovietică, Securitatea întrerupsese orice colaborare explicită cu celelalte servicii ale Pactului, încă de la mijlocul anilor 1960.
În lumina acestor realităţi, afirmaţia lui Pacepa că primea ordinele direct de la conducerea KGB-ului în 1972 este deosebit de interesantă.
În 1971, imediat după vizită lui Ceauşescu la Beijing – primul dintre liderii comunişti de la ruptură sino-sovietică – Moscova a ordonat celorlalte servicii ale Pactului de la Varşovia să întrerupă toate legăturile, de orice tip, cu Securitatea.
A existat o mică întârziere între aceste instrucţiuni şi încetarea oricăror contacte, care au permis o „ultimă vizită socială” a oficialilor KGB şi a soţiilor acestora în România, la începutul anului 1972.
Şeful acelei delegaţii, şeful serviciilor de contrainformaţii Oleg Kalugin, nota după ce s-a mutat în Statele Unite că, în timp ce celelalte servicii ale blocului deveniseră „şi mai aservite KGB-ului”, românii ieşiseră din alianţă şi, în 1971 „Ceauşescu întrerupsese toate legăturile cu KGB-ul” (Harvard International Review, 2002).
Şi documentele serviciilor secrete din Bulgaria raportează că KGB-ul a forţat KDS să întrerupă orice legătură cu România în 1971 şi să pledeze „mea culpa” pentru că le păstrase atât de mult timp.
Prin urmare, în ce bază primea Pacepa ordine de la conducerea KGB pentru „operaţiuni ilegale în România” în 1972?
Niciunul din celelalte servicii ale Pactului nu considera Securitatea „un partener cooperant, frăţesc” şi toţi ceilalţi lideri ai Pactului denumeau România şi pe conducătorul ei „trădatori” în cadrul întâlnirii lor din luna august 1971 în Crimeea. În conformitate cu arhivele dezvăluite de arhivistul KGB Vasiliy Mitrokhin, spre sfârşitul anilor `70, cam în aceeaşi perioadă în care a fugit Pacepa, Prima Direcţie a KGB a transferat România şi Securitatea din cadrul Departamentului al 11-lea pentru cooperare cu servicii socialiste frăţeşti, în cadrul Departamentului al 5-lea, care includea statele NATO, Albania şi Iugoslavia, toate fiind ţinte ale operaţiunilor ostile de intelligence ale sovieticilor şi ale statelor Pactului de la Varşovia.
În mod clar, Securitatea era tratată de către KGB ca un serviciu duşman mai degrabă decât ca unul subordonat.
De ce a dezertat Pacepa?
Există mai multe teorii care tratează problema motivării fugii lui Pacepa, în iulie 1978. Una dintre teorii susţine că îi era teamă de iminenta deconspirare a sa că agent KGB, că îi era teamă că vor fi făcute publice activităţi ilegale sau ambele. O altă teorie susţine că i s-ar fi ordonat din partea KGB-ului să procedeze aşa. Mult mai puţin convingător, Pacepa a susţinut în cartea sa din 1987, că era un iubitor al democraţiei şi un pro-american în secret. Acesta este un domeniu al speculaţiilor mai degrabă decât al cunoaşterii, cel puţin până în acest moment, dar primul este cel mai probabil în comparaţie cu ultimele două.
În general, KGB-ul nu îşi dorea ca ofiţerii săi să dezerteze din cauza secretelor pe care ar fi putut să le dezvăluie. De asemenea, KGB-ul nu avea de ce să fie nerăbdător cu privire la pierderea unui agent atât de sus plasat în Securitate şi în ierarhia româneasca - Pacepa era totuşi principalul consilier pe probleme de securitate al lui Ceauşescu.
Se păstrează încă suspiciuni privind dezertarea sa ca fiind o operaţiune pusă la cale de sovietici, în primul rând pentru că Pacepa a făcut declaraţii privind politica românească şi comportamentele româneşti despre care ştia că sunt false. Acest fapt confirmă ipoteza conform căreia operaţiunea era de dezinformare de tip sovietic, care să distrugă relaţia specială româno-americană.
Oricum, el ar fi putut să cocheteze şi cu sprijinul pe care i l-ar fi putut oferi un grup din interiorul Statelor Unite, interesat în subminarea suportului pe care Washington-ul îl oferea României, spre exemplu, una dintre organizaţiile Ungaro-Americane care insistau să afirme că România a practicat genocidul în ceea ce-i privea pe etnicii maghiari din Transilvania.
Există şi posibilitatea că el exprima nemulţumiri personale de un fel sau altul. În orice caz, întrebarea referitoare la motivaţiie lui Pacepa pentru fuga sa rămâne o întrebare deschisă. Recent, un jurnalist m-a interpretat greşit şi a făcut afirmaţia că eu aş fi spus că socotesc şi – că aş avea “dovezi”- că Pacepa a fugit în Statele Unite ca parte a unei operaţiuni sovietice. Eu nu am spus şi nici nu cred aşa ceva. Oricum există precedente în care fugarii au ajuns din nou sub influenţă sovietică după ce au ajuns în Statele Unite. Anatoliy Golitsyn, un fugar din cadrul KGB, a oferit informaţii foarte bune în timpul dezertării sale iniţiale în 1961-1963 înainte de a deveni foarte frustrat că nu a fost lăsat să ofere personal un briefing preşedintelui John Kennedy şi s-a mutat în Anglia.
La intoarcerea în SUA, în vara lui 1963, a venit cu tot felul de fabulaţii care confirmau dezinformarea sovietică, a bulversat contrainformaţiile CIA şi a compromis în mare măsura operaţiunile CIA în blocul sovietic pentru urmatoarea decadă. Printre noile revelaţii ale lui Golitsyn erau afirmaţiile cum că ruptura dintre Tito si Stalin, dintre albanezi şi sovietici, precum şi cea sino-sovietică erau false, că independenţa României era un mit şi un pic mai târziu, că Uniunea Sovietică nu ar invada niciodată Cehoslovacia pentru că furia sovieticilor pentru „Primavara de la Praga” era doar de faţadă.
După cum nota un analist american: „dupa ce-şi dovedise buna credinţă în timpul primei perioade de rezidenţă în SUA”, Golitsyn părea că a “reluat misiunea sa de dezinformare” (David Martin, A Wilderness of Mirrors, 2003). CIA a conchis că preţul pentru KGB ar fi fost mult prea mare pentru ca ei să încurajeze în mod voit dezertarea unui ofiţer propriu. Oricum, acest lucru nu era valabil şi în cazul ofiţerilor din serviciile aliate.
În 1987, spre exemplu, CIA a descoperit că “fiecare agent cubanez recrutat de către agenţie în ultimii douăzeci de ani era de fapt agent dublu – pretinzând loialitate faţă de SUA dar lucrând de fapt în secret pentru Havana” (Timothy Weiner, A Legacy of Ashes: The History of the CIA, 2007).
Aparent, ceea ce nu era permis celor din KGB, era permis ofiţerilor din serviciile auxiliare a căror cunoaştere în ceea ce priveşte centrala KGB era limitată.
Pentru a concluziona, ştim că Pacepa era agent KGB şi ştim că Securitatea nu era controlată de către KGB – nu era nici macar în relaţii cordiale (deşi unii dintre ofiţerii de securitate ca şi Pacepa erau cu siguranţă).
Acestea nu sunt opinii. Acestea sunt fapte stabilite cu claritate şi confirmate în mod repetat prin documente şi declaraţii date la vremea respectivă.
Noi nu ştim de ce a dezertat în SUA. Dar noi ştim ceea ce a spus odată ajuns acolo.
By Larry L Watts / The Truth
See also: Cand se lanseaza urmatorul volum al lui Larry Watts? Pe 15 aprilie! Pacepa stie
AFACEREA PACEPA
de Aurel I. Rogojan
1. Clarificari terminologice
Tradarea lui Ion Mihai Pacepa ocupa cu intermitente, intotdeauna calculate, pagini ale spatiului mediatic romanesc din ultimele doua decenii. Etichetele cele mai frecvente: “tradator”, “defector” sau “erou” i-au fost atribuite functie de contextul in care s-au judecat faptele, ori de partea baricadei ideologice in care s-au aflat comentatorii.
Tradarea implica “defectiunea”, deci nu suntem in prezenta a doua notiuni distincte. “Defectorul” este un termen mai mult de jargon profesional, care a facut cariera dupa o carte de referinta in materie de tradatori, a lui Harry Rositze, intitulata “C.I.A. 25 ans au sein de l`Agenced`espionage”, aparuta in 1978. Autorul a radiografiat marile cazuri de tradare ale unor inalti ofiteri, spioni sau/si diplomati ai Moscovei, incepand cu anii`50 din epoca razboiului rece. Pentru a nu se complica in itele si asa incurcate ale aspectelor politico-diplomatice ridicate de fiecare caz de tradare, anchetatorii americani, care se ocupau cu “descarcarea de informatii” a dezertorilor importanti din elita serviciilor de securitate ori armatelor din tarile Tratatului de la Varsovia, i-au numit pe cei care savarseau oripilanta crima a tradarii , dintotdeauna pedepsita cu moartea, “defectori”.
In opinia noastra, denumirea nu a fost, insa, “la inspiratie”, ci rezultatul unor rationamente. Astfel, termenul, pe care unii sunt tentati sa-l considere doar un eufemism pentru desemnarea tradatorului, are semnificatii multiple si de adancime :
• un agent care s-a pus in serviciul altui stat, urmare a defectiunii sistemului de contraspionaj advers, care s-a bazat pe cineva nesigur, admis in sistem fara a fi fost temeinic verificat, iar ulterior nu i s-au cunoscut si demascat intentiile, pentru a nu fi posibila tradarea;
• un agent care, prin secretele furnizate, a provocat defecte sistemului de securitatea al partii adverse;
• un agent cu defecte, tare caracterialei ori vicii, pe seama carora a fost racolat , pus in dependenta, determinat sa tradeze si fata de care se impune prudenta si un regim special;
• un agent care , aparent s-a predat si reuseste sa castige incredere, pentru ca ulterior sa-si valorifice potentialul defector impotriva partii care l-a adoptat.
Pe un astfel de rationament, Jesus Angleton, contraspionul sef al C.I.A., din anii ei de glorie, a dezvoltat un adevarat proces tehnologic de vanatoare a presupusilor agenti ai serviciilor estice, trimisi inspre Agentie ca defectori. Nu se poate spune ca Angleton, primul spion american (cu acoperire diplomatica la Roma) care a recrutat ca agent un Papa, dupa ce constatase cat de adanc patrunsesera sovieticii in Cetatea Sfantului Scaun, nu avea temei sa vada in fiecare “defector” un agent de intoxicare. Inconvenientul era insa pe masura. De fiecare defector se ocupa o echipa complexa, care ramanea blocata timp indelungat. Cum numarul defectorilor tot crestea, sporeau si efectivele contraspionajului ocupate cu cercetarea lor si verificarea informatiilor furnizate. In acest fel, contraspionajul S.U.A. putea alerga pe nesfarsite piste false si condimentate cu tot felul de surprize, care le faceau din ce in ce mai interesante, iar spionajul sovietic avea ca si libere autostrazile informatiilor delicate ale natiunii americane.
In ceea ce priveste, “tradarea” si “eroismul”, etichetele sunt relative si rationamentele mai practice si ceva mai simple. Este vorba despre fatetele aceleiasi monede, dar a carei valoare este data de sistemul referintelor axiologice ale utilizatorului. In spionaj si contraspionaj, eroii unei parti sunt tradatorii celeilalte parti si viceversa. Astfel, Nathaniel Halle, primul spion erou al Razboiului de independenta, in urma caruia aveau sa fie proclamate Statele Unite ale Americii , a fost condamnat la moarte de englezi pentru tradare. In cealalta parte, americanii i-au ridicat statuie si i-au pus efigia pe marcile postale.
Tradarea se judeca moral, ideologic si juridic. Referintele axiologice dominante sunt cele de natura ideologic-politica, in a caror lumina tradatorii de astazi pot deveni liderii de maine. La fel stau lucrurile si in privinta crimelor politice, tradarea fiind prima si cea mai grava dintre acestea. Infractorii politici ai regimului inlaturat de la putere, devin liderii noului regim si primesc recunoasterea meritelor lor in lupta impotriva oranduirii inlaturate.
De la cele spuse, fac exceptie mercenarii si tradatorii din vocatie, in a caror vene, in loc de sange, curge serul conspiratiei. Asemenea aventurieri fara de neam si tara sunt numerosi, iar infatisarea si vorbelor lor sunt amarnic de inselatoare.
Moral, tradarea se judeca prin prisma relatiei antagonice dintre “bine” si “rau”, precumpanind cauzele care determina tradarea. Cauzele pentru care Pacepa si-a parasit intempestiv ( acesta este cuvantul potrivit) patria, pentru a se preda unei puteri straine, dintr-o alianta politico-militara declarata inamica Romaniei si impotriva careia a luptat cu convingere – dovada fiind gradele militare, functiile si onorurile inalte pe care le-a dobandit ca adjunct al sefului spionajului , cu rang de secretar de stat in Ministerul de Interne. Generalul Pacepa nu au avut nimic in comun cu vreo atitudine antisistem sau vreo disidenta fata de partidul comunist , ori impotrivire la ordinele conducatorului acestuia. Dimpotriva, Pacepa a fost un important stalp al cultului personalitatii lui Nicolae si Elena Ceausescu, a caror opera politica si stiintifica a raspandit-o cu ardoare in intreaga lume, colectionandu-le, ca pentru sine, inalte titluri si onoruri academice.
Daca actul tradarii generalului Pacepa nu putea sa aiba o motivatie in convingerile sale ideologice, atunci de ce a facut pasul?
Ancheta imprejurarilor in care Pacepa a fugit, pur si simplu, din tara, nu neaparat cu intentia de a se preda americanilor, deoarece el viza se pare si o alta destinatie, au scos la iveala lucruri foarte deranjante, pe care Ceausescu si intreaga sa echipa de conducere le-ar fi dorit pentru totdeauna ascunse.
*
2. Dosarul de verificare a lui Pacepa pentru incadrarea in securitate nu a corespuns criteriilor politice si contrainformative (de prevenire a recrutarii in propriul sistem a agentului unui serviciu strain)
Inginerul chimist Ion Mihai Pacepa a fost recrutat in Securitatea Statului in pofida unui dosar ce contravenea criteriilor politice. Vulnerabilitatile politice ale dosarului sau erau: originea sociala, educatia intelectuala, simpatiile liberale, frecventarea Biliotecii Americane, legaturile cu “Amicii S.U.A.”si cu Y.M.C.A.- Young Men’s Christian Association.
Tatal sau fusese un exponent al unei clase muncitoare aparte, in calitatea de angajat al Atelierelor Ford, deschise in 1936 in cartierul Floreasca din Bucuresti. Din aceasta cauza, in ancheta efectuata dupa tradare, mai mult pentru a se gasi o explicatie, s-a sugerat o legatura cu acest fapt si actul sau.
Tanarul Mihai Pacepa studiase pianul si vioara si a urmat cursurile Facultatii de Chimie, in ideea tatalui de deveni reprezentantul unui mare concern al industriei medicamentelor. Deci, Pacepa nu era un tanar cu trecut revolutionar si educatie muncitoreasca. Pentru el familia viza un viitor de “mic burghez”.
“Asociatia Tinerilor Crestini”, spre care Pacepa se orientase, era privita de regim, cu sau fara motive intemeiate, drept o “oficina a imperialismului american”, desi la origine organizatia era religioasa si pur britanica. Daca si-a oferit stindardul si altor cauze, nu este acesta scopul ce dorim sa-l demonstram.
Vizitatorii bibliotecilor de pe langa ambasadele occidentale erau ori trimisii, ori suspectii contraspionajului. Tertio non datur.
Surmontarea unor asemenea dificultati de dosar nu ar fi fost posibila fara recomandari solide, iar acestea nu au lipsit. Ele au venit din partea unor prieteni ai tatalului sau, activisti veterani ai Cominternului, aflati in legatura operativa a sefului consilierilor sovietici din Ministerul de Interne.
3. Circumstantele deciziei lui Pacepa de a mai trada inca odata Romania
Daca la inceputul anilor `50, cand Pacepa a fost incadrat in Securitatea Statului Roman , din inalt “ucaz”, Romania s-a aflat sub “cisma sovietica” si altfel nu se putea, ulterior, cand a inceput desovietivizarea, Pacepa, ca si seful sau Nicolae Doicaru, reprezentau “importanti factori de risc pentru securitatea statului roman”.
De altfel, acesta a fost motivul real pentru care, in martie 1978, Ceausescu l-a numit pe Doicaru ministru al turismului.
Sa ne reamintim ca in acelasi an a fost eliberat din functia de Comandant al Armatei I a Sud, si trecut in rezerva, pentru numirea ca adjunct al ministrului constructiilor industriale, generalul Nicolae Militaru, iar un alt general Vasile Ionel a fost scos din structurile operative ale Armatei si numit la conducerea Centralei Canalului Dunare-Marea Neagra.
Generalul-colonel (trei stele) Nicolae Doicaru, pentru a i se aduce la cunostinta a numirea in noua sa functie, care era o serioasa retrogradare fata de pozitia de sef al spionajului, a fost chemat de Ceausescu, care a deschis discutia prin a-i scoate in evidenta meritele,” in indeplinirea importantelor sale insarcinari de partid si de stat”. Doicaru se luminase la fata, crezand ca i se implineste visul: numirea ca ministru de interne. “Dar- a continuat Ceausescu rar si cu tonul grav- daca partidul ti-a iertat greselile din tinerete (n.n. apartenenta la organizatia de tineret legionara, abuzurile grave in functia de sef al Regiunii de Securitate Dobrogea), colaborarea pe care ai stabilit-o cu sovieticii si ce sconteaza ei din aceasta, ma determina sa te trimit intr-o alta munca, unde sa-ti dovedesti, in continuare, increderea acordata. Am hotarat sa te numim ministrul turismului”.
Faptul de a nu fi numit in locul sefului sau, pentru care Pacepa credea ca nu are contracandidat, a fost perceput de acesta ca un semn rau prevestitor. A fost printre rarele sale rationamente corecte, deoarece in momente de criza se pierdea si nu facea deloc dovada fermitatii si stapanirii de sine, care ar fi trebuit sa emane din partea unui profesionst onest.
Sef al spionajului a fost numit, generalul-locotenent (doua stele) Alexandru Danescu, la acel moment adjunct al ministrului de interne pentru pompieri, penitenciare, servicii si inzestrare.
Dedicat preocuparilor sale anterioare, generalul Alexandru Danescu si-a inceput activitatea la conducerea spionajului prin a verifica situatiile financiare, legalitatea deconturilor in valuta, care anterior chiar daca le intuise vulnerabile, nu a avut la indemana si toate elementele de control.
Nu a fost nevoie decat inceperea verificarilor, fiindca imediat adevarul a fost scos la iveala : un mecanism rapace al coruptiei, patronat de Pacepa , inainte si de Doicaru, functiona sub acoperirea afacerilor de spionaj, cu precadere in zona Levantului, cu complicitati arabe, israeliene si ramificatiile lor in alte zone geografice, cum ar fi continentele australe, dar si Europa . Doicaru si Pacepa au adus prejudicii Romaniei prin proasta fundamentare cu informatii a unor mari proiecte de cooperare economica internationala, in care partenerii au fost lipsiti de orice intentie de seriozitate, fara bonitate, sau erau integrati unor retele criminale specializate in escrocherii internationale.
Asa de exemplu, s-au exportat mii de tractoare in Africa, in barter cu bumbac, lemn de esenta rara, paduri de arbori de cauciuc, minereuri s.a . Tractoarele au fost depozitate in conditii lipsite de orice paza, fiind furate intregi, ori demontate… Bumbacul a disparut din plantatii inainte de a fi receptionat, parcelele din paduri, alese pentru exploatare, au fost literalmente “rase”, arborii de cauciuc secatuiti.
Acoperirea unor asemenea “tepe” trase cu complicitatea si prostia”consilierilor speciali ”Doicaru si Pacepa presupunea o “omerta” la nivel guvernamental, pe care cei in cauza au avut grija si priceperea sa o intretina, oricat ar fi costat. Oricum, nu plateau din buzunarul lor. Nu plateau nici agenti straini, ci ofereau “mici atentii unor tovarasi din conducerea superioara care dovedeau intelegere, deschidere si receptivitate pentru nevoile muncii speciale, care servea partidului in grija sa nemarginita pentru prosperitatea poporului. “ O logica de beton. Armat. Ca si mintile din care a emanat.
Dar Pacepa capatase si gusturi de lux. Fie ca i-au fost stimulate de serviciile pretinse de “prietenii” sus-pusi, fie ca se inspira din frecvenele sale calatorii in strainatate. Agoniseala pentru altii a fost si prilej de acoperire si satisfacere a propriei avaritii.
Fraudele comise prin dispozitii abuzive in amninistrarea si gestionarea resurselor valutare cu destinatie speciala au inceput sa iasa la iveala. Cei care trebuiau sa semneze deconturile prinsesera teama de controlul generalului Alexandru Danescu. Mai mult, niste matrapazlacuri ajunsesera si la cuunostinta lui Ceausescu, care daduse rezolutie de cercetare.
In mai putin de trei luni de la preluarea conducerii Directiei Generale de Informatii Externe, generalul Alexandru Danescu apucase zdravan de odgoanele din plasa coruptiei, iar Pacepa urma sa faca obiectul unei anchete prin deferirea sa justitiei militare.
In momentul in care a aflat concluziile si propunerile de finalizare a cercetarii, Pacepa si-a aranjat, cu sprijinul unui prim viceprim ministru al guvernului, care ii era indatorat, o chemare de urgenta in R.F. Germania din partea Concernului Fokker, ca persoana agreata pentru tratativele in vederea achizitionarii motoarelor cu care se intentiona echiparea unor avioane ce urmau a fi produse in Romania.
Din R.F. Germania, dar si din Viena, Pacepa a dat mai multe telefoane pentru a se interesa daca raportul generalului Danescu catre Ceausescu a fost trimis si cu ce rezolutie s-a intors. La ultimul apel, a primit vestea proasta: “A venit aprobat”. A inchis telefonul fara sa mai spuna ceva. Telefonase din Viena, unde se afla la jumatatea drumului de intoarcere in tara. In acel timp, ofiterii D.G.I.E. din R.F.Germania erau alertati ca nu-l mai gaseau si nu stiau ce si cum sa raporteze Centralei de la Bucuresti. Pacepa reintra pe teritoriul vest-german, unde apeleaza la prietenul si “agentul“ sau Rolf Spitra, de la Concernul Fokker, pe care il stia ca este agentul Serviciului de Informatii al Comandamentului Trupelor Americane stationate in R.F.Germania, cu solicitarea de a fi condus la baza unde se afla acest comandament.
Ajuns in baza americana, unde nimeni nu-l cunostea si nici chiar cuvantul lui Spitra, care l-a introdus in baza, nu a contat, Pacepa a spus ca este cunoscut de catre atasatul militar al Ambasadei S.U.A. la Bucuresti. Acesta a fost chemat sa-l identifice, apoi l-a insotit in avionul care l-a trasportat la Aeroportul Bazei Militare Andrews din proximitatea Washingtonului.
Maniera in care a procdedat Pacepa nu era cea pe care ar fi urmat-o un agent al C.I.A. si nici macar a unui cunoscator al modului de lucru al Agentiei. Cand un agent se afla intr-o situatie limita si trebuie sa paraseasca urgent tara in care se afla, are intotdeauna pregatit un plan special, un sistem de legatura si este “extras”, nu lasat sa se descurce si sa se predea unui serviciu concurent, fiindca intre C.I.A. si agentiile de informatii americane exista o adevarata rivalitate.
K.G.B-ul al carui om Pacepa era, posibil si inainte de a fi recrutat in Securitate, nu l-a “extras” in U.R.S.S. din doua motive: avea nevoie de el in Vest, iar la Moscova nu numai ca nu le era util, dar ar fi insemnat sa se riste complicatii in relatiile bilaterale pe care Brejnev nu si le-ar fi putut permite. In acelasi timp, rusii au tras un maxim profit din lovitura primita de Ceausescu ca urmare a tradarii lui Pacepa, cunoscator a multora dintre vulnerabilitatile si predispozitiile inaltei nomenclaturi de la Bucuresti.
Faptul de a nu fi primit cetatenia americana decat dupa zece ani, arata ca “defectorul” Pacepa a fost tratat cu precautia necesara tinerii cat mai departe a calului trioan.
Argumentele care sustin ca Pacepa a lucrat pentru K.G.B. sunt suficiente, solide si necontrazise, nici macar cu contraargumente. Chiar din momentul preluarii primului sau post in Directia de Contrasabotaj, Pacepa a intrat in atentia si grija sefului grupului consilierilor sovietici, pe a carui filiera venisera si recomandarile sau ordinul de incadrare.
Dupa cum avea sa ne relateze generalul Aron Bordea, care la inceputul anilor `50 era seful Securitatii Raionului Titu, locotententul major Pacepa era atasat cauzei Uniunii Sovietice, considerand drept o tradare a acesteia faptul ca Gheorghe Gheorghiu Dej daduse ordin sa se ascunda de rusi existenta unor zacaminte de petrol in Campia Munteniei, punand sa se sadeasca lastari de salcami care sa acopere marcajele locurilor unde se efecuasera prospectiunile, iar hartile si documentatiile geologice sa fie pastrate la Ministerul de Interne, de catre Securitate. Cum Pacepa primise in raspundere tocmai contrasabotajul in sectoarele de extractie si petrochimie, a ajuns in posesia secretului si a dovezilor ca “tovarasii sovietici sunt mintiti, inselati prin ascunderea zacamintelor“ respective, asa ca a procedat potrivit propriei constiinte. Urmarea a fost aceea ca seful consilierilor sovietici a dat buzna in cabinetului ministrului de interne, Alexandru Draghici, amanintandu-l cu impuscarea, daca nu pune la dispozitie informatiile privin amplasamentele zacamintelor, pentru ca Sovrompetrolul sa treaca la exploatarea lor. Ministrul Draghici l-a chemat la ordine pe seful Raionului de securtate Titu, cerandu-i sa afle tradatorul. A primit raspunsul in aceiasi zi: locotenentul major Pacepa era unicul pastrator al documentatiei. Ministrul a luat act si a cerut tacere, deoarece nu se putea impotrivi generalului rus. Dar Pacepa a fost promovat la serviciile externe ale securitatii, unde isi va desavarsi ascensiunea, in pofida unor evenimente profesionale negative in care rolurile sale au ramas pana astazi in “noaptea si negurile” spionajului.
Pacepa, zis Şobolanul. Colegii săi securişti l-au poreclit Şobolanul. Pentru că avea obrajii plini de coşuri care miroseau urît, miroseau a şobolan. I se impută moartea unor disidenţi sîrbi în fostul hotel Dorobanţi, actualul Howard Johnson. I se impută lui personal, şi nu Securităţii în general. Şi cei care-l ridică în slăvi (Liiceanu e ultimul), şi cei care-l atacă (mai ales ofiţerii fostei Securităţi) vorbesc inevitabil despre trădare. Pacepa regretă cei 27 de ani în solda Securităţii. Lucia Hossu-Longin regretă cam douăzeci de ani dedicaţi propagandei comuniste.
Ce regretă Liiceanu vom afla în următorii ani. Triada Pacepa – Liiceanu – Hossu-Longin : sacul şi-a găsit peticul. Cine e sacul şi cine e peticul nici nu mai contează. Lucia Hossu-Longin îşi permite să-l atace pe regretatul Mihai Pelin – cercetarea lui despre trădătorul Pacepa e la îndemîna oricărui om de bună-credinţă. Cît a trăit Mihai Pelin, Lucia Hossu-Longin, ca orice laş, nu a îndrăznit să-l atace. S-a mulţumit să banalizeze memoria foştilor deţinuţi politici (printre alţii, Corneliu Coposu şi Elisabeta Rizea) cu vocea ei monotonă, de maşină de tocat carne, de lucrător de nădejde în televiziunea comunistă.
După ultimele informaţii de la Washington, Pacepa ar trăi şi ar fi doar un instrument în mîna mişcării neoconservatoare din SUA, cea aflată în spatele fostului preşedinte George W. Bush şi a fostului vicepreşedinte Dick Cheney. Comunitatea de informaţii din America nu-i mai acordă fostului securist din România nici o atenţie: e o murătură de mult expirată, şi deci urît mirositoare. Un şobolan. Într-o carte de memorii din 2008 a colonelului în retragere Stelian Octavian Andronic sînt propuse trei ipoteze în legătură cu defectarea lui Ion Mihai Pacepa. Iată citatul din “36 de ani în serviciile secrete ale României”:
«1. Pacepa a fost recrutat de nemţi pe cînd se afla la post în RFG, lucrînd sub acoperire, la reprezentanţa noastră din Köln. Ulterior a fost preluat de americani * CIA l-a preluat deci de la nemţi, avînd în vedere poziţia sa destul de importantă în cadrul serviciului încă din acea perioadă.
2. Fugarul s-a implicat încă de cînd se afla la post în RFG, dar mai ales ulterior, cînd a deţinut înalte funcţii în stat atît pe relaţia vest-europeană, cît şi pe cea asiatică, în special arabă, în operaţiuni ilegale, de tip mafiot, din care a obţinut şi importante profituri materiale personale. A fugit din ţară pentru a scăpa de o arestare iminentă sau, cel puţin, presupusă de el a fi iminentă.
3. După unii, Pacepa a fost încă de la început agent al KGB-ului infiltrat la noi şi sprijinit de sovietici să urce treptele pînă la nivelul cel mai înalt – parcurs impresionant pentru cel ce fusese iniţial un ilustru necunoscut. Cînd KGB-ul a considerat că agentul său a devenit o momeală destul de apetisantă pentru americani, l-a aruncat în atenţia CIA, care l-a primit – «pe nemestecate» – cu braţele deschise şi cu toate onorurile acordate transfugilor consideraţi importanţi. KGB-ul a realizat astfel o dublă mare lovitură : pe de o parte, l-a torpilat serios pe Ceauşescu, care stătea în gît Moscovei, iar pe de altă parte, şi-a infiltrat agentul în stomacul inamicului permanent, care l-a şi înghiţit, dar nu ştim dacă l-a mestecat sau nu. Oricum, pentru KGB era arhisuficientă şi realizarea primei lovituri, căci Ceauşescu era în ochii săi un instrument periculos în mîna Vestului, care îl considera copilul minune al Europei de Est şi îl primea cu toate onorurile. Or, Moscova dorea cu orice preţ compromiterea lui Ceauşescu în ochii Occidentului, îndeosebi ai Americii.
Această ultimă variantă are şi meritul de-a explica în mare măsură misterul promovării excepţionale a lui Pacepa în ierarhia comunistă de la Bucureşti, unde sovieticii aveau destui oameni de încredere apţi să dea o mînă de ajutor la infiltrarea unui agent important în cercurile înalte ale puterii. Pentru că este greu de presupus că americanii aveau în acel timp la Bucureşti suficiente şi competente forţe pentru a-l ajuta pe fugar să urce într-un timp atît de scurt pe trepte atît de înalte.»
Ce i-a determinat pe Liiceanu şi pe Lucia Hossu-Longin să-i facă o asemenea promovare Şobolanului rămîne de aflat. Dacă alegem corect una dintre variantele propuse de Stelian Octavian Andronic, lucrurile încep să se clarifice. În urmă cu cîţiva ani, cei doi nu ştiau nici ei cît de buni prieteni sînt. Iată ce spunea Gabriel Liiceanu despre Lucia Hossu-Longin în 1998 : «Mi-am pus întrebarea cum se poate ca autorul unui asemenea film (Memorialul Durerii – n.r.) să aibă tipuri de comportament atît de discutabile moral şi mi-am adus aminte că viaţa ei e mult mai complicată decît ne imaginăm noi. […] şi că poate între autoarea Cîntării României, de dinainte de 1990, Lucia Hossu-Longin sau a unor elogii aduse cuplului prezidenţial de atunci şi autoarea Memorialului Durerii poate să existe o legătură, poate că acest Memorial al Durerii este doar o cîntare a României». Şi ce îi răspunde Lucia Hossu-Longin lui Liiceanu, «un perpetuu candidat la preşedinţia Televiziunii Române», care «a asemuit Memorialul Durerii cu o Cîntare a României pe invers»? Iată ce: «În timp ce eu o descopeream pe Elisabeta Rizea, Liiceanu, i-a dat la topit cartea pentru că nu se vindea. Aşa a făcut şi cu Paul Goma. »Ciorba reîncălzită Liiceanu – Hossu-Longin are de data asta şi ceva carne de Şobolan…P. S. Lucia Hossu-Longin vrea să ocupe în CNSAS locul rămas vacant prin dispariţia lui Constantin Ticu-Dumitrescu. Iar pentru asta îl fugăreşte pe deja stresatul prim-ministru Boc. Se repetă istoria cu Andrei Pleşu şi Mircea Dinescu, foşti membri PCR instalaţi inexplicabil în Consiliu împotriva unei precizări explicite a legii de funcţionare a acestei instanţe?
Petru Romosan
Foaia Transilvana
Fereastra Serviciilor Secrete
România în jocul strategiilor globale
Aurel I. Rogojan
Serviciile vad, ca si noi, efectele dezastruoase ale guvernarilor din ultimii 30 de ani. Dar ele pot scruta si neputinta nationala, «hranita» de planurile cinice ale marilor puteri, de presiunile santajiste ale vecinilor si de toleranta noastra paguboasa la tradare, incompetenta, coruptie. De la fereastra lor secreta, peisajul arata mult mai accidentat decât îl stim, dar atât de clar, încât se zaresc, documentate de arhive, pâna si contributiile otravite ale propriilor lor agenti. Poate vreun onest proiect de tara sa ignore o asemenea geografie ?
« Anul 1990 i-a prins pe multi cu importante lichiditati. Nu erau neaparat persoane din înalta nomenclatura, ci îndeosebi oameni care – spun ei – s-au descurcat. […] Posesorii de lichiditati erau permanent în cautare de oameni siguri, pe care sa se poata bizui la punerea pe picioare si la promovarea afacerilor. Oferta cea mai pretioasa o constituiau fostii ofiteri de Securitate, apreciati ca discreti, constiinciosi, modesti în pretentii si disciplinati, devotati, capabili sa înfrunte riscuri si deprinsi sa rezolve situatii critice. Alianta puterii economice în curs de afirmare cu „excomunicatii“ din lumea informatiilor secrete a stat la baza multor retete de succes în afaceri, dar a cunoscut si evolutii la limita legii ori care s-au constituit în riscuri si pericole pentru legalitate. Mai cu seama acolo unde au interferat retelele internationale ale crimei organizate conduse de falsi masoni dar veritabili mafioti. Dupa doua decenii de continua deconspirare, supusi permanent blamului public, suspectati de toate relele societatii si imperfectiunile democratiei, „securistii“ au devenit imuni. Campania dusa împotriva lor nu face decât sa le creasca mai departe cota. Asa s-a ajuns ca valoarea securistului sa nu mai poata fi cuantificata. Azi, cine se respecta în România are propriul sau securist. Bibelou, mascota ori talisman ! »
Din cuprins : Programarea sistematica a dezordinii, cursa aberatiilor politice * Tismăneanu si Patapievici : sub zodia noilor kominformisti * “Cazul Volodea” sau ce vor sa stie americanii” * Diversiunile cu “acoperiti” * Destructurarea Securităţii si profitul economic al acestei afaceri politice * Serviciile secrete românesti după 1989 sau Dintr-o reformă în alta – interviuri realizate de Victor Roncea * Ofiţerii U.M. 0110 «anti-K.G.B.» – primii disponibilizaţi din Serviciul Român de Informaţii * «Apropierea intelectualilor» * Gogu Rădulescu si «loja de la Comana» * Evenimentele din iunie 1990 – corolar al loviturii de stat militare din decembrie 1989 * Pacepa : secret, real, imaginar… * Întâlniri cu Perfidul Albion: Intelligence Service în România * Scoala de la Păltinis * Operatiunea speciala “Meditatia Transcedentala” * Delirul maghiar : propagandă, spionaj si extremism pentru « Ungaria Sfântului Stefan » * Sandor, Tokes, Barki * «Ungaria» din inima României – file din cronologia proiectului neorevizionist «Autonomia Ţinutului Secuiesc» * Iugoslavia versus România în războiul din umbră * Indice de nume
De 4 iulie, Ziua Americii, Ziaristi Online ofera cadou reprezentatilor SUA un sub-capitol din cartea generalului (r) SRI Aurel I Rogojan privind “Cazul Tismaneanu” si o addenda din primul volum al istoricului american Larry Watts, “Fereste-ma, Doamne, de prieteni”, respectiv o nota la capitolul “Mosteniri imperiale in Comintern si organele de securitate sovietice”.
Tismaneanu si Patapievici: sub zodia noilor cominformisti
“Cazul Volodea” sau Ce vor sa stie americanii despre emigrarea lui Vladimir Tismaneanu
În urmă cu un an şi mai bine am fost solicitat de “un membru al staffului tehnic” al unuia dintre cele două partide dominante ale scenei politice americane să sprijin efortul de lămurire a împrejurărilor în care Vladimir Tismăneanu, fiul militanţilor comunişti Leonte Tismăneanu și Hermina Marcushon, a “emigrat” SUA în 1981, când doar agenţii din Securitate, Direcţia Informaţii Externe, aveau parte de asemenea privilegii. Aceştia sunt termenii în care mi-a fost adresată cererea.
Prima mea reacţie a fost aceea de a observa, nu fără maliţiozitate, că, în primul rând, respectivii agenţi trebuiau “pierduţi” într-un număr rezonabil de emigranţi adevăraţi şi, în al doilea rând, că serviciile de spionaj nu prea îşi trimiteau agenţii direct la ţintă, ci pe rute ocolite, care puteau include una sau mai multe ţări de tranzit, ideal fiind să ajungă la destinaţie ca cetăţeni ai uneia dintre aceste ţări. Remarca mi-a fost aprobata “profesionist” şi considerată ca fiind bine-venită.
Interlocutorul meu avea o listă de probleme neclare asupra împrejurarilor plecării lui Vladimir Tismăneanu din România şi m-a rugat să-i facilitez legătura cu foştii ofiţeri a căror nume au fost extrase din documentele întocmite de unităţi ale Departamentului Securităţii Statului în legătură cu eliberarea, în 1981, a paşaportului care i-a deschis Cortina de Fier.
Am reţinut lista şi i-am promis că la o viitoare revenire în România s-ar putea să am o parte din răspunsuri, dar că nu-i voi intermedia nici o legătură cu ofiţerii respectivi, dacă ei există.
Agitaţia tsunamică a personajului controversat, urmare la comentariile provocate de publicarea în cotidianul.ro a articolului Cristinei Horvat “Cartea neagră a băsismului. Tismăneanu: «Atacarea lui Băsescu duce la izolarea ţării»”, mă determină să anticipez, în parte, unele dintre clarificările posibile asupra împrejurarilor plecării sale din ţară.
Astfel, deşi în documentele identificate la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (unde se află doar ceea ce nu mai are legătură cu securitatea naţionala a României în contextul noii sale alianţe politico-militare) sunt o serie de piese care pun în evidenţă preocupările Centrului de Informaţii Externe faţă de persoana sa, avizul favorabil eliberării paşaportului, fundamentat pe câteva argumente false, l-a dat o unitate a Serviciului Intern al Securităţii, cea de contrainformaţii în sectoarele economice (vezi documentul mai jos, din arhiva Civic Media).
Ce mai stabiliseră investigatorii americani şi unde-şi focalizau interesul? Cităm:
“1) Intr-o fisa a Securitatii privitoare la V.T. [n.n. atentie ! ], elaborata in primavara anului 1987, publicata de Mihai Pelin in anii 2000, se specifica printre altele urmatoarele:
a/ lui V.T. i s-a aprobat o viza de calatorie in Franta si Spania (impreuna cu mama, Hermina M);
b/ V.T. nu a mai calatorit in tari capitaliste, nici in tari socialiste;
c/ V.T. nu are rude in alte tari;
d/ V.T. corespunde normelor pentru acordarea vizei de calatorie.
Nedumerirea in legatura cu cele mentionate in raportul de la acea data, vine dintr-o serie de alte rapoarte ale aceleasi institutii. De exemplu, din documente ale Directiei de Informatii Externe ,din anii ’70, reiese ca V.T . avea rude in mai multe tari precum: Franta, pe Cristina Boico (sora mamei si fiica acesteia, Olga si Andrei Boico, fiul Cristinei Boico), Venezuela, Sofia Imber, verisoara tatalui lui V.T., in URSS, Tismenetchi Nahona (sora tatalui lui V.T).
Mai mult, V.T. voiajase in anii 70 si in tari capitaliste (RFG) si in tari socialiste (RDG).
Momentul intocmirii fisei respective, primavara 87, este de asemenea , foarte important, deoarece atunci V.T. impreuna cu Dorin Tudoran si Michael Radu au obtinut fonduri de la National Endowement for Democracy pentru a publica revista Agora (unde colaborau opozanti din Romania). Revista era distribita in Romania pe diverse cai si comentata la Europa Libera. Acest grup, prin Agora, erau primi reprezentanti ai opozitiei din Romania finantati de guvernul american , dezvoltind grupurile de mai tirziu ale societatii civice, primele reviste, formatori de opinie, etc., in continuare finantate cu sume semnificative pana in anii 93-94.
Din perspectiva celor de mai sus s-ar putea interpreta ca V.T. ar fi putut beneficia de un anumit sprijin/protectie, intr-un moment cheie, din partea unor persoane foarte influente in conducerea statului (probabil CC/PCR) pentru a explica exceptia acordarii vizei de calatorie… Cum interpretati ? Cine ar fi avut puterea sa ghideze producerea si scurgerea (pentru ochii americanilor) a datelor incorecte? Cu rezultatul ca acea “fisa curata” a permis crearea grupului de reprezentare a actiunilor sponsorizate in Romania. (De remarcat ca V.T. a fost contestat vehement inainte si dupa initierea acelor programe. V.T. a intimpinat greutati pentru emigrarea in S.U.A. A putut emigra prinr-o casatorie aranjata , divortand apoi imediat ce si-a obtinut resedinta permanenta ).
2) V.T. are doua surori, amandoua nascute in URSS. Una dintre ele, Rodica, casatorita Tonciulescu, inginer chimist, a lucrat in apropierea Elenei Ceausescu. Dupa activitatile “anti” Ceausescu ale lui V.T., cum poate fi interpretata aceasta alta exceptie ?!
3) Rapoartele Directiei de Informatii Externe, dar si alte surse, sugereaza discret ca V.T. ar fi avut un comportament ( ….) atipic cunoscut. Numele unui profesor important si foarte apropiat de V.T. si al unui coleg cu care a tinut legatura multa vreme dupa plecare ar contura ceea ce se sugereaza. Cum ar fi putut influenta aceste date evaluarile analistilor securitatii vis-a-vis de V.T.?
4) Cu numele ofiterilor “G” si “M. L.” sunt semnate mai multe rapoarte, in diferite perioade, referitoare la V.T. si Hermina T. Ar fi posibila identificarea lor ?
Sunt, de asemenea, binevenite orice alte sugestii care ar putea contribui la dezlegarea misterelor care plutesc in jurul “itinerariului” lui V.T.”
Am încheiat citatul.
Ofiţerii Centrului de Informaţii Externe, care apar în dosarul cazului cu numele lor de serviciu, s-au ocupat de… marşrutizări şi infiltrări de agenţi în obiective străine, inclusiv în “redactiile posturilor de radio ostile României”. Fără comentarii!
Ofiţerii Centrului de Informaţii Externe consemnau că “obiectivul are rude stabilite în străinătate, după cum urmează (…) şi a mai efectuat călătorii turistice în (…)”, în timp ce ofiţerul din unitatea serviciului intern nu a menţionat aceste elemente, cu şase ani înainte, în susţinerea avizului pentru eliberarea paşaportului.
În legătură cu această neconcordanţă şi aspectele ridicate de investigatorul republican se impun câteva precizări:
1. Pentru acoperirea interesului Centrului de Informaţii Extene faţă de o persoană care urma să se deplaseze în străinătate, verificările şi avizul pentru aprobarea eliberării paşaportului erau chipurile “lăsate la aprecierea unităţii serviciului intern”, pentru ca în dosarul de paşapoarte să nu existe documente care să conducă la o eventuală deconspirare. Se ajungea, astfel, în situaţia ca ofiţeri ai serviciului intern să fie sancţionaţi pentru “neprevenirea rămânerii ilegale în străinătate” a unor persoane care, în realitate, erau trimise în misiuni de către serviciul extern al securităţii statului. În acest fel se consolida acoperirea.
2. În 1987, fişa era rezultatul evaluării stricte a Centrului de Informaţii Externe, faţă şi de noua perspectivă deschisă lui Vladimir Tismăneanu.
3. În mai multe cazuri, persoanele “anti” Ceauşescu, cu o oarecare notorietate, care au ajuns în străinătate, au avut ca numitor comun stimularea opoziţiei lor de către duşmanii României de la Moscova, folosindu-ne steagul pentru plantarea în Occident a aşa-zişilor disidenţi. Cu o carte de vizită confecţionată printr-o opoziţie regizată împotriva regimului din România, KGB îşi infiltra cârtiţele în Occident, inclusiv pentru controlul şi manipularea exilului românesc.
4. În 1987, în plin avânt al “perestroika şi glasnosti”, nu trebuie omisă conlucrarea subterană (“interservicii”) a marilor puteri, care pregăteau lumea de după 1989, după cum nu ar trebui să treacă neobservat interesul comun pentru înlăturarea liderilor comunişti nereformişti.
5. Nu a existat moment în întreaga perioadă a Războiului Rece în care KGB să nu se afle la originea celor mai multe dintre mişcările de rezistenţă anticomunistă, inclusiv a celor apărute în Occident. Era mai simplu să le creeze şi să le controleze decât să apară la iniţiativa altora şi să încerce ulterior abordarea lor.
6. Plecarea lui V.T. în străinătate s-a realizat “pe firul scurt”. Pentru cine nu ştie, denominaţia semnifică o intervenţie pe telefonul “S”, deţinut numai de demnitarii cu rang ministerial. O bună prietenă a mamei sale, pe care la Moscova se conta într-o eventuală debarcare a lui Ceauşescu printr-o mişcare din interiorul conducerii partidului, a făcut o asemenea intervenţie.
7. Refuzul lui V.T. de a reveni în ţară nu a produs nici un deranjament major până în primăvara anului 1987, când s-a simulat o anchetă internă a circumstanţelor plecării. Scandalizarea a fost la nivelul şefului Centrului de Informaţii Externe, dar “oalele sparte” s-au decontat la unitatea serviciului intern care a avizat plecarea.
8. Unul dintre ofiţerii care au avut în studiu, verificare şi pregătire obiectivul a trebuit să-şi întrerupă fortuit activitatea. Circumstanţele ar merita un studiu de caz.
9. Elementele reţelei KGB de control asupra acţiunilor Securităţii trebuie obligatoriu prezumate ca fiind mai puternice şi mult mai dificil, dacă nu imposibil, de controlat pe zonele externe ale activităţii, unde exista, la un moment dat, o adevărată inflaţie de agenţi ai Moscovei originari din Basarabia şi care treceau drept români.
10. S-a arătat că obiectivul a avut puncte de sprijin în Venezuela, aceasta fiind ultima ţară de tranzit spre SUA.
Nota bene: Spionajul României nu a folosit Venezuela sau Mexic şi, în general, ţările din America Latină pentru “acomodarea” agenţilor cu destinaţie SUA sau Canada, deoarece spaţiile respective erau fieful KGB.
Aurel I Rogojan
Mosteniri imperiale in Comintern si organele de securitate sovietice
Nota: Tentative de a nega faptul ca Valter Roman si Leon Tismaneanu au fost agenti sovietici au fost facute individual de membri ai familiilor lor. In cazul lui Tismaneanu, statele de plata ale Cominternului din februarie-iunie 1944 indica faptul ca era platit cel mai bine, dintre cei 26 de agenti de pe lista, surclasand agenti semnificativi ca Vasile Luca, Iosif Chisinevschi sau Valter Roman. Numai Boris Stefanov (nume de acoperire: I. Draganov) primea la fel de mult ca el, iar acesta era titularul Partidului Comunist Roman din acea vreme. Vezi Rosiiskii Gosudarstvennyi Arkhiv Sotsial’noi i Politicheskoi Istorii [Arhiva Rusa de Stat pentru Istorie Politica si Sociala: RGASPI], fond 495, opis 286, dosar 55, f. 13
Larry L Watts
Editura Compania informeaza:
Aurel I. Rogojan (nascut în 1949 la Incesti, Ceica, în judetul Bihor) si-a consacrat întreaga cariera scolii nationale de informatii pentru securitate nationala. Sef de promotie al Scolii militare de ofiteri activi a Consiliului Securitatii Statului, cu specializarea în contraspionaj (1970), si absolvent al Facultatii de Drept din Bucuresti (1973), a facut si studii postuniversitare de psihopedagogie, criminologie si management politico-administrativ. Activitatea profesionala si-a început-o în 1970 la Securitatea Municipiului Bucuresti. Între 1977 si 1985 a fost seful de cabinet al generalului colonel Iulian Vlad (secretar de stat în Ministerul de Interne, din 1984 adjunct al ministrului de Interne, iar din 1987 ministru secretar de stat si sef al Departamentului Securitatii Statului – D.S.S.). Evenimentele din decembrie 1989 l-au gasit pe Aurel I. Rogojan la comanda Serviciului Independent Secretariat-Juridic al D.S.S. Între 1990 si 2006, în cadrul Serviciului Român de Informatii, s-a ocupat de reglementarea si planificarea activitatii de informatii, a predat în institutii de profil si a asigurat, din posturi de mare raspundere, managementul resurselor informationale. S-a aflat neîntrerupt în activitate între 1970 si 2006. Pe lânga articole, interviuri si conferinte aparute în presa, a publicat o serie de lucrari în regim de « informatii clasificate », precum si volumul 1989. Dintr-o iarna în alta. România în resorturile secrete ale istoriei (Editura Proema, Baia Mare, 2009). Este coautor al lucrarilor : Servicii secrete straine. Retrospectiva si actualitate. Interferente în spatiul românesc – împreuna cu Marian Ureche (vol. 1 si 2, Editura Paco, Bucuresti, 1999-2000) ; împreuna cu Traian-Valentin Poncea, Servicii secrete din Ungaria (Editura Academiei Nationale de Informatii, Bucuresti, 2003), Spionajul ungar în România (Editura Elion, Bucuresti, 2007), Istorie, geopolitica si spionaj în Balcanii de Vest (Editura Proema, Baia Mare, 2009).
Editura Compania
Str. Tuberozelor Nr. 9, Sector 1, 011411 Bucuresti
Tel. editura : 021 223 23 28 Fax : 021 223 23 25
Departamentul difuzare Tel. : 021 223 23 37 Fax : 021 223 23 24
E-mail : compania@rdslink.ro compania@clicknet.ro
www.compania.ro
Mostenirea Clandestina (III) from ZiaristiOnlineTV on Vimeo.
Ultima parte a documentarului Mostenirea Clandestina realizat de Monica Ghiurco despre Larry Watts si cartea sa, “Fereste-ma, Doamne, de prieteni! Razboiul clandestin al blocului sovietic cu Romania”
Vezi mai jos si celalalte episoade! Dar si cand vom ocupa total Romania, sa vad eu cum se va mai strecura la TVR o asemenea porcarie anti-KGB!
În vara anului 2009, a apărut la Editura Humanitas lucrarea Faţă în faţă cu generalul Ion Mihai Pacepa. Lucia Hossu Longin (211 p.). Respectivul general reia multe dintre minciunile vehiculate în urmă cu peste două decenii în cărţile Moştenirea Kremlinului şi Orizonturi roşii, neamendate de doamna Lucia Hossu Longin.
Scrise şi rostite cu nonşalanţă, minciunile lui Pacepa sunt spulberate la o analiză a realităţilor istorice. Ne vom referi la una dintre cele mai grosolane minciuni.
În cartea publicată de doamna Lucia Hossu Longin, generalul de Securitate Ion Mihai Pacepa declara ritos: „După ce am primit azil politic, Ceauşescu nu a mai pus piciorul în nicio ţară NATO” (p. 31). Din relatarea sa, rezultă că a primit azil politic în ziua de 28 iulie 1978 (p. 78). Aşadar, după 28 iulie 1978, Ceauşescu nu ar mai fi făcut nicio vizită în vreuna dintre ţările Alianţei Nord-Atlantice. Interlocutoarea acceptă această declaraţie, socotind-o reală.
Răsfoind masiva lucrare intitulată Istoria politicii externe româneşti în date, coordonator Ion Calafeteanu (Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, 896 p.), orice cititor poate constata următoarele:
17 august 1979 – Nicolae Ceauşescu a vizitat Turcia (ţară membră NATO din 1952), unde are convorbiri cu primul-ministru Bülent Ecevit.
23-26 iulie 1980 – Nicolae Ceauşescu a efectuat o vizită în Franţa (stat fondator al NATO, în 1949), la invitaţia preşedintelui Valéry Giscard d’Estaing.
10-13 noiembrie 1980 – Nicolae Ceauşescu a făcut o vizită de stat în Danemarca (ţară fondatoare NATO), la invitaţia reginei Margareta a II-a şi a primului-ministru Anker Jörgensen.
13-15 noiembrie 1980 – Nicolae Ceauşescu a făcut o vizită de stat în Norvegia (stat membru fondator al NATO), la invitaţia regelui Olav al V-lea şi a primului-ministru Odvar Nordli.
4-7 mai 1982 – Nicolae Ceauşescu a efectuat o vizită de stat în Grecia (ţară membră NATO din 1952), la invitaţia preşedintelui Konstantions Karamalnis.
20-23 mai 1982 – Nicolae Ceauşescu a întreprins o vizită de stat în Turcia, la invitaţia şefului statului Kenan Evren.
15-17 octombrie 1984 – Nicolae Ceauşescu s-a aflat într-o vizită de stat în R.F. Germania (ţară membră NATO din 1955), fiind invitat de preşedintele Richard von Weizsäcker şi de cancelarul Helmut Kohl.
14-16 aprilie 1985 – Nicolae Ceauşescu a efectuat o vizită în Canada (stat fondator al NATO), unde a avut discuţii cu Jeanne Sauvé, guvernator general, şi Brian Mulroney, prim-ministru al acestei ţări.
19-21 octombrie 1987 – Nicolae Ceauşescu a efectuat o vizită în Turcia, la invitaţia preşedintelui acestei ţări, Kenan Evren.
Aşadar, preşedintele României, Nicolae Ceauşescu, a „pus piciorul” în şase ţări aparţinând Alianţei Nord-Atlantice, unde a efectuat nouă vizite.
Evident, Pacepa a urmărit să acrediteze ideea că, datorită lui, Ceauşescu nu mai era acceptat în nicio ţară din NATO, ceea ce este absolut fals, aşa cum o dovedesc datele concrete citate mai sus. Se cuvine adăugat faptul că România a fost vizitată de mai mulţi lideri ai statelor membre NATO, între care Valéry Giscard d’Estaing – preşedintele Franţei (8-10 martie 1979), preşedintele Republicii Portugheze, António Ramalho Eanes (21-23 martie 1979), Karl Carstens – preşedintele R.F. Germania (26-30 octombrie 1981), Richard Nixon, fost preşedinte al SUA (28-30 iunie 1982), George Bush – vicepreşedinte al SUA (18-19 septembrie 1983), Pierre Elliot Trudeau – prim-ministru al Canadei (1-2 februarie 1984), regele Juan Carlos al Spaniei, ţară membră, din 1982, a NATO (20-22 mai 1985) ş.a.
Nu se poate spune că declaraţia lui Pacepa ar fi o scăpare de memorie (el însuşi afirmă că are o memorie excepţională), deoarece nu este vorba de una, ci de şase ţări membre NATO pe care Ceauşescu le-a vizitat după iulie 1978. În mod cert, căutând să-şi supraliciteze contribuţia la izolarea politico-diplomatică a României, Pacepa a decis să mintă, sperând că nimeni nu va căuta să afle realitatea, ci vor fi acceptate spusele sale.
Este regretabil că doamna Hossu-Longin şi Editura Humanitas se fac părtaşe la vehicularea unor asemenea elucubraţii debitate de generalul de Securitate Ion Mihai Pacepa.
Autor: Prof. univ. dr. Ioan Scurtu • Rubrica: Istoria Clipei
Ce ai fost Pacepa, un luptător anticomunist, un erou care a salvat România, sau un tradător abject de cea mai joasă speţă? – ma intreaba un fost pifan de-al generalului maior Dumitru I Dumitru, bistriteanul Zaharia Cotoc. Hai sa-l citim:
In anul 1977, tânăr absolvent, locotenent de cercetare, fusesem repartizat la Compania 220 Cercetare din Prundu Bârgăului din cadrul Bg. 1 VM Bistriţa, în funcţia de comandant grup cercetare în dispozitivul inamic. La începutul anului 1978 am fost selecţionat şi după susţinerea unor probe specifice am fost admis şi trimis să urmez un curs de specializare pe mai multe module, la Direcţia de Informaţii a Armatei, (DIA) cu o durată de circa trei ani, care presupunea o specializare în munca de informaţii, pregătire fizică şi
însuşirea unei limbii străine.
În data de 29 iulie 1978, eram la cursuri într-un sediu conspirat al DIA, situat pe Şoseaua Panduri din Bucureşti. Undeva în jurul orelor 12.00, în pauza unei ore de curs, am observat o vânzoleală şi o agitaţie neobişnuită. Imediat am fost convocaţi de şeful nostru de curs, col. Virgil Bădulescu, tanchist de meserie, fost ataşat militar în Italia, “blândul Ben”, cum era denumit de multe generaţii de ofiţeri de informaţii din Armata Română.
Într-o linişte de mormânt aşteptam în sala de curs să ni se comunice nişte ordine urgente, după cum ne anunţase şeful nostru. La un moment dat au intrat doi generali, urmaţi de o întreagă suită, unul din trupele de uscat şi unul din marină, contra-amiral. Pe un ton oficial, am fost anunţaţi că un general din securitate, de la Departamentul de Informaţii Externe, Pacepa, a trădat, iar ca urmare a acestui fapt, şeful Direcţiei de Informaţii a Armatei, generalul maior Dumitru I. Dumitru, a fost schimbat din funcţie, iar în locul lui numit contra-amiralul Dinu Ştefan.
Cei doi erau în faţa noastră, unul preda şi celălalt prelua funcţia. Aşa am aflat atunci în data de 29 iulie, că un general de securitate, Pacepa, a trădat România, defectând la americani. Trădarea lui Pacepa, produsese în aceiaşi zi primul cutremur în serviciile de informaţii ale României, schimbarea din funcţie a generalului maior Dumitru I. Dumitru din fruntea de şef al DIA.
Probabil se constatase, la cel mai înalt nivel, că şeful informaţiilor armatei trebuia să anticipeze gestul lui Pacepa, iar acest fapt l-a costat funcţia.
Zaharia Cotoc
See also: VIDEO: Larry Watts, de la Brasov la Constanta. Profesorul Mihai Retegan, Doctor Honoris Causa »
Identităţi strict secrete – pe urmele lui Pacepa
Dialog cu un om care nu există
Istoria serviciilor secrete de pretutindeni abundă de exemple privind punerea în executare a sentinţelor de condamnare la moarte pronunţate de justiţie împotriva trădătorilor refugiaţi pe teritoriul altor state şi sub a căror protecţie se aflau. Există, de asemenea, o bogată cazuistică în care trădătorii au fost răpiţi şi aduşi, în colete diplomatice sau în alte modalităţi, în ţările pe care le-au trădat, date fiind, pe de o parte, exigenţele înfăptuirii justiţiei, iar, pe de altă parte, interesele serviciilor de securitate de a clarifica, până în cele mai mici detalii, circumstanţele şi consecinţele actelor de trădare, precum şi pentru a fi de luare aminte celor care ar fi avut intenţii să se pună în slujba unor puteri străine.
Putem vorbi chiar şi de un top al serviciilor secrete care şi-au făcut o regulă din prinderea şi pedepsirea trădătorilor fugari, denumiţi, cu totul impropriu, “defectori”. Aşa de exemplu, serviciile speciale israeliene nu concep să închidă vreun caz de spionaj-trădare fără aducerea în Israel a trădătorului fugar. La fel şi în ceea ce priveşte recuperarea agenţilor proprii condamnaţi de statele împotriva cărora au acţionat. Nu contează care sunt aceste state. Măiestria cu care au fost concepute operaţiunile de înşelare a vigilenţei protectorilor trădătorilor şi ingeniozitatea soluţiilor de aducere a vinovaţilor în Israel au devenit “suport de curs” în marile şcoli de spionaj şi contraspionaj ale lumii. Desigur, cu mult înaintea apariţiei serviciilor israeliene, Ohrana, Ceka, NKVD-ul, KGB-ul în Rusia, TEWU în China au excelat şi ele în asemenea operaţiuni.
Romania are, la rândul ei, o lungă şi nefericită experienţă a trădărilor de ţară, din care, din păcate, nu s-au desprins încă suficiente concluzii şi învăţăminte pentru prezent şi viitorime.
În Centrala Serviciului Extern al Securităţii a existat un Grup Operativ Special de Acţiune Acoperită Externă, care avea misiunea pregătirii punerii în aplicare a sentinţelor definitive de condamnare la moarte, pronunţate de justiţie.
Ofiţerii care au făcut parte din acest grup au identităţile strict secrete. Ei sunt “oameni care nu există”… Prilejul de a avea astfel de interlocutori este cu totul excepţional. În cele ce urmează, vom prezenta dialogurile avute cu “un om care nu există”. Asemenea tuturor cazurilor de “oameni care nu există”, şi interlocutorul nostru a fost acoperit cu mai multe nume de cod, dintre care l-a ales, pentru a se prezenta cititorilor, pe cel preferat: “Tiberiu Cenădeanu“.
Aurel Rogojan: Domnule Tiberiu Cenădeanu, în a doua jumătate a anilor `80 ştiu că v-aţi ocupat incidental şi de o reevaluare a situaţiei trădătorilor României aflaţi sub protecţia puterilor străine pentru ai căror arginţi şi-au încălcat jurământul de credinţă. Aţi înaintat atunci şefului Departamentului Securităţii Statului şi un “album“ cu cei în cauză. Mai reţineţi care era numărul lor şi în ce interval de timp săvârşiseră actele de trădare?
Tiberiu Cenădeanu: Da… Erau câteva zeci de trădători, din rândul foştilor cetăţeni români care, aflându-se în interes de stat în alte ţări, “au trecut de partea inamicului”. Lumea era atunci divizată în două sisteme politice şi două alianţe militare, situate pe poziţii ireconciliabile, fiecare dintre părţi calificând astfel asemenea fapte. Perioada avută în vedere începea în anii ’50 şi se încheia cu cel mai recent caz de trădare…
– Din ce categorii de ocupaţii proveneau trădătorii?
– Aveam o ierarhie a priorităţilor de care ne ocupam cu precădere. Personalităţi publice importante din domenii strategice, foşti conducători de instituţii, cercetători, înalţi ofiţeri din armată, aşa-zişi detaşaţi în ministerele şi sectoarele economice în legătură cu apărarea, care au fost racolaţi de servicii de spionaj pentru a intra în posesia secretelor deţinute. Ponderea nu era reprezentată, aşa cum s-a încercat a se acredita, de foşti ofiţeri din Serviciul Extern al Securităţii. Această categorie nu deţinea cele mari secrete, din care puterile străine să obţină avantaje strategice, economice ori tehnico-ştiinţifice. Consecinţele trădării lor se limitau, cel mai adesea, la operaţiunile în care erau introduşi şi un eventual impact politic, cum a fost cazul lui Pacepa.
– Dosarul operaţiunii de urmărire a trădătorilor fugari pe care l-aţi prezentat era actualizat şi sistematizat, cu memorandumuri cronologice cât mai exacte cu putinţă, ceea ce demonstra că situaţia lor era relativ bine cunoscută. În pofida acestei realităţi, din câte îmi aduc aminte, nu reţin să se fi pus în executare nici o sentinţă de condamnare la moarte şi nici nu a fost adus în ţară vreun trădător.
– Aţi reţinut corect.
– Atunci cum trebuie înţeles acel impresionant efort informativ (şi nu numai!) de a-i urmări, în condiţii uneori foarte grele şi riscante, fără a face ceea ce alte servicii nu ar fi ezitat?
– Nu-i urmăream pentru punerea în aplicare a sentinţelor ori pentru a-i răpi şi aduce clandestin în ţară. Obiectivul imediat vizat era protecţia personalului misiunilor permanente ori a delegaţiilor României în străinătate împotriva eventualelor încercări de a acţiona împotriva lor. În situaţii speciale determinate, respectiv vizite de nivel înalt ale oficialilor români – şeful statului sau primul-ministru -, se colabora cu autorităţile ţărilor respective. Noi le ceream nominal ca aceia în cauză să fie “asiguraţi” pe timpul prezenţei delegaţiei oficiale, iar şefii poliţiei ori ai serviciilor de securitate ne garantau că nu vor ajunge nici măcar în preajma spaţiilor securizate.
– Există, totuşi, afirmaţii privind atentate, angajări de mercenari ai morţii, răpiri…
See: Editura Rao – Fereste-ma, Doamne, de prieteni. Razboiul clandestin al blocului sovietic cu Romania
Compiled and Reviewed by Hayden B. Peake
Ion Mihai Pacepa, Programmed to Kill: Lee Harvey Oswald, the Soviet KGB, and the Kennedy Assassination – The Training of a Dedicated Agent (Chicago: Ivan R. Dee, 2007), 349 pp., endnotes, index.
In his first book, Ion Pacepa told of his life as a Romanian intelligence officer who achieved high rank and worked closely with the KGB before defecting to the United States in the late 1970s.[13] The present work applies his knowledge of KGB operational tradecraft to the case of Lee Harvey Oswald to determine whether Oswald was a KGB agent. As the title suggests, Pacepa is convinced Oswald was recruited. He concludes that Oswald most likely succumbed to a clever honey trap when he served with the US Marines in Japan, where he provided secret details about the U-2 and became a dedicated communist. After his discharge from the Marines, Pacepa says, Oswald made a “secret trip” to Moscow, which became public when he unexpectedly renounced his US citizenship and demanded to remain in the Soviet Union. Whether Oswald’s story, up to this point, was contrived by the KGB is not clear, but, according to Pacepa, he was later trained in the use of microdots and as a marksman before being dispatched on an assassination mission in the United States. Oswald’s marriage and dissatisfaction with life in the Soviet Union were part of his cover story to explain his return to to the United States, where he was handled by a KGB illegal. When Khrushchev decided not to conduct any more foreign assassinations, Oswald was ordered to stand down, but he declined and decided to show the Soviets what he could do by assassinating President Kennedy. Jack Ruby was then instructed to kill Oswald to keep him quiet, according to Pacepa.
What evidence does Pacepa provide for his imaginative story? Only his analytical skills and his experience with the KGB. The book is filled with terms like “must have,” “could very possible have,” and “of course, there is no way of knowing.” It also fails to account for Oswald’s frequent statements while in the service that he was a Marxist. They were so frequent, in fact, that Pacepa claims Oswald’s Marine buddies nicknamed him Oswaldovich. Equally baffling is Oswald’s retention of a security clearance in the mid-1950s, when, by most accounts, anyone openly espousing Marxist views would have lost his clearance and been dismissed from the service.
An equally likely explanation for Pacepa’s version is what R.V. Jones called Crabtree’s Bludgeon: “No set of mutually inconsistent observations can exist for which some human intellect cannot conceive a coherent explanation, however complicated.”[14] Programmed to Kill presents a conceivable explanation of Kennedy’s assassination, but it is also implausible. Pacepa doesn’t connect the dots, he adds new ones. A health warning is warranted.
Din 1989 încoace, presa a scris despre el foarte mult, fiind editată şi o largă serie de cărţi, îndeosebi de memorii, în care subiectul Pacepa este amplu tratat. În timp ce unii autori îl laudă pentru anticomunismul său şi sunt convinşi de lovitura de graţie pe care i-a dat-o lui Nicolae Ceauşescu, alţii au vorbit despre faptul că Pacepa ar fi responsabil de moartea unor subordonaţi, înainte şi după defectarea sa.
Folosirea acestor izvoare, confruntate cu lucrările semnate chiar de Ion Mihai Pacepa, necesită un amplu efort critic pentru istoric, din cauză că în ele se utilizează strategia clasică, deosebit de eficace, a împletirii unor jumătăţi de adevăr cu falsuri şi fantezii personale.
Referiri la activitatea fostului adjunct al şefului spionajului românesc până la defectare se fac în mai multe lucrări care au apărut România având drept subiect principal sau colateral trădarea lui I.M. Pacepa. Practic, orice carte scrisă pe tema serviciilor de informaţii abordează acest subiect. O asemenea lucrare, bazată pe documente de arhivă, este cea semnată de Mihai Pelin şi intitulată „Culisele spionajului românesc“. D.I.E. 1955-1980. Stilul jurnalistic adoptat în scrierea cărţii, datorită formaţiei autorului, o face accesibilă nu însăşi riguroasă, deşi autorul a avut privilegiul de a naviga nestingherit mai mulţi ani prin arhivele Securităţii.
Ion Mihai Pacepa s-a născut în Bucureşti la 28 octombrie 1928 într-o familie relativ înstărită, tatăl său fiind de origine cehă. A urmat cursurile Facultăţii de Chimie Industrială din Bucureşti, fiind încadrat în Securitate cu puţin timp înainte de absolvire, la recomandarea organizaţiei UTM, în 1951, ca sublocotenent. Devine apoi şef serviciu în Direcţia a IV-a (Contrasabotaj) a Securităţii, datorită îndeplinirii cu succes a unor misiuni la Canalul Dunăre-Marea Neagră.
Odată cu mutarea sa în Direcţia I (1 ianuarie 1956) a avut o ascensiune rapidă, fiind numit şef adjunct al grupului operativ din cadrul Biroului Comercial Român din Republica Federală Germania (1956-1959), deţinând practic funcţia de şef al rezidenţei de spionaj a României în RFG. Este rechemat în ţară şi numit mai întâi locţiitor şef serviciu, iar după un an, şef al structurii care se ocupa cu procurarea de tehnologie avansată din Occident (compartimentul TS şi apoi direcţia Ştiinţă-Dezvoltare – SD). În 1963, deja colonel, este numit adjunct al şefului DGIE, pentru ca în 1967 să fie avansat general-maior.
Cinci ani mai târziu, este numit secretar de stat la Consiliul Securităţii Statului şi prim-adjunct al şefului DIE. În 1974, este din nou avansat, la gradul de general-locotenent, Ion Mihai Pacepa fiind cotat ca potenţial succesor al lui Nicolae Doicaru la conducerea DIE. La şefia spionajului avea să fie, însă, instalat, în martie 1978, un general din Colegiul MI, Alexandru Dănescu, care nu avea nicio tangenţă cu munca operativă şi, cu atât mai puţin, cu cea de informaţii externe. Aceste schimbări ar putea constitui, între altele, un posibil motiv al defectării generalului Ion Mihai Pacepa (28 iulie 1978). Aflat în misiune în RFG, la finele lunii iulie 1978, Ion Mihai Pacepa ia legătura cu reprezentanţii CIA de la Ambasada americană de la Bonn şi solicită azil politic în Statele Unite.
Scenarii privind motivele şi momentul trădării
Pentru a cerceta condiţiile în care s-a produs actul trădării fostului adjunct al şefului DIE, la mijlocul lunii august 1978 a fost creată o comisie formată din generalii Iulian Vlad şi Emil Macri şi doi colonei – Vasile Gheorghe şi Ion Moţ. Această comisie şi-a desfăşurat activitatea până în primăvara anului 1980, audiind peste 500 de ofiţeri care, prin activitatea lor, au avut tangenţă sau au activat în spionajul românesc între 1956-1978. În cele peste 2500 de rapoarte, numărând mai bine de 10.000 de pagini, sunt prezentate, în amănunt, o serie de operaţiuni ale DIE, executate cu sau fără aprobarea organelor de partid.
De asemenea, din declaraţiile celor audiaţi de comisie reiese faptul că, timp de mai bine de un deceniu, I.M. Pacepa şi Nicolae Doicaru au deturnat DIE de la obiectivele sale – ceea ce nu este regretabil până la un punct – proliferând corupţia în rândul structurilor de comandă, al unor înalte oficialităţi de partid şi de stat, compromiţând, totodată, o bună parte a diplomaţiei româneşti.
Din momentul în care pentru oficialităţile de la Bucureşti a fost clar că I.M. Pacepa nu este nici răpit şi nici asasinat în RFG, ci era vorba de o fugă la inamic, a început judecarea în lipsă a generalului, iar la 17 august 1978 Secţia Militară a Tribunalului Suprem l-a condamnat pentru „trădare prin ajutarea unor puteri străine, transmiterea unor secrete de stat, dezertare şi pentru refuzul de a se înapoia în ţară“. Magistraţii au hotărât atunci condamnarea la moarte a generalului, degradarea militară şi confiscarea tuturor bunurilor acestuia.
În prezent, generalul este repus în toate drepturile militare şi civile, averea urmează să i se restituie, iar pensia aferentă întregii perioade se recalculează.
În acest context, au fost exprimate opinii conform cărora trădătorilor români din epoca Războiului Rece trebuie li se spună simplu şi definitiv că ei nu au trădat un regim politic, care de altfel s-a şi dovedit trecător, ci au trădat România, poporul român şi interesele sale.
În spatele unor asemenea afirmaţii se ascund întrebări mai grave şi profunde pe care şi le pun foştii ofiţeri de informaţii externe: dacă Ion Mihai Pacepa este erou, atunci noi, cei care am îndurat consecinţele actului său „eroic“, ce suntem? Şi întrebările nu se opresc aici.
Pacepa, instrument şi produs politic al comunismului
Generalul a trădat un regim politic al cărui instrument şi produs a fost. El a funcţionat în cadrul structurilor de informaţii timp de 27 de ani, parcurgând ierarhia militară de la gradul de sublocotenent până la cel de general şi având o contribuţie însemnată la toate marile acţiuni de spionaj ale DIE până în 1978, de pe urma acestora beneficiind economia românească (îndeosebi industria chimică).
Atât prin intermediul spionajului industrial, cât şi prin aducerea de valută în ţară prin diferite mijloace, inclusiv prin taxarea celor care voiau să emigreze în Israel sau în RFG, regimului politic din acea vreme i-a fost asigurată, între altele şi prin aceste contribuţii, supravieţuirea şi chiar prosperitatea pentru aproape un deceniu. Generalul a participat la organizarea şi la reuşita mai multor vizite ale cuplului prezidenţial, dar şi la recuperarea din străinătate a unor bunuri din patrimoniul naţional. Îi sunt recunoscute faptele atât în documentele de arhivă, cât şi în memorialistica unor generali. În toate aceste cazuri şi în multe altele, iniţiativa nu a pornit numai de la „conducătorul suprem“ (aşa cum susţine Ion Mihai Pacepa în cărţile sale), ci şi de la cei doi „aşi“ ai spionajului românesc, Nicolae Doicaru şi generalul defector, afirma in concluzia unui studiu de-al sau, cercetatorul CNSAS Liviu Taranu (foto sus).
New York Times
IN SHORT; NONFICTION
By DAVID BINDER RED HORIZONS: Chronicles of a Communist Spy Chief. By Lieut. Gen. Ion Mihai Pacepa. (Regnery Gateway/ Kampmann, $19.95.) In 1945, Rumanian intelligence officers provided the nascent United States intelligence organization with copious secret files on the Soviet Union – of value in part because they covered Soviet territory occupied by Rumanian forces during World War II. In 1978, Ion Pacepa, chief of the Rumanian foreign intelligence service, defected to the United States, one of the highest-ranking East European espionage chiefs to change sides since Communist rule was established in Eastern Europe. On the face of it, he seemed to be the biggest catch from Rumania since the 1945 files. But since his defection, Mr. Pacepa, who in Rumania attained the rank of lieutenant general and was a personal adviser to President Nicolae Ceausescu, has several times changed his stories. The changes, according to the State Department and counterintelligence officers who have debriefed him, have cast doubt on his veracity. Now, with ”Red Horizons,” he offers a version of his life and experiences that increases one’s doubts about whether his defection was much of a coup. Mr. Pacepa is the Happy Hooker of the spy trade, relating utterly sordid tales of a drunken Ceausescu son tearing the clothes off women at parties and urinating on a plate of oysters, of the deviant sexual tastes of a Palestinian leader and vile acts by Rumanian politicians. These squalid anecdotes about the private lives of the Communist elite make up a good part of the memoir; I can confirm his picture of the debauchery of the Ceausescu son Nicu, who heads the Communist youth movement. But when Mr. Pacepa describes the poor, rundown Athenee Palace Hotel as a grand nest of spies, or boasts that Rumania maintained powerful ”agents of influence” in this country, or profited from the theft of American advanced technology one can only chuckle. Besides, his stories are all at least a decade old.
